Sau cum au fost marcați cei 37 de ani de la
plecarea în Exil a lui Paul Goma
Pe
data de 25 noiembrie 2014, la sediul Fundației Europene Titulescu a avut loc
lansarea volumului Anei Cătănuș, cercetătoare la Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului (INST), intitulat Vocația
libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980 (INST,
București, 2014). El este, la origine, o teză de doctorat susținută la
Facultatea de Istorie a Universității București sub coordonarea lui Ioan
Chiper.
La
manifestare au participat: Ana–Maria Cătănuș (autoarea), Adrian Năstase
(amfitrion, la data respectivă recent eliberat din închisoare pentru corupție),
Ioan Chiper (coordonatorul tezei de doctorat) și Radu Ciuceanu (directorul INST)[1].
Iată
ce s-a spus acolo, între altele:
Ioan
Chiper:
Primul motiv […] ca să fiu în ton cu atmosfera politică curentă (subl. n.), îmi plac faptele, dacă sunt bine făcute, și mai puțin vorbele. […]
ADIRI [Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – n. n.] a
fost un loc de dezbatere. Dacă ADIRI continua așa cum a-nceput, și-n anii ’70,
Doamna Cătănuș nu mai avea obiectu’ cărții la dispoziție (sic !) (râde). Pentru c-a fost o perioadă de deschidere
și de speranță pentru mulți. […] Contribuția și pasiunea extraordinară pe
care-a avut-o Dl. Prim-ministru Adrian Năstase la ... […].
Al doilea motiv […] lansarea unei cărți a
Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului. De acest institut și de
fondatorul institutului, Dl. Profesor Ciuceanu, mă leagă mii de fire. […]
Între colaboratori se află și autoarea cărții de
față, și soțul ei, cu care străbate și drumu-n viață, și-n cercetare […]. Și
desigur că ei trebuie să mulțumească eforturilor pe care le-a făcut Profesorul
Ciuceanu pentru c-a înființat și pentru c-a protejat, mai ales!, pentru c-au
fost nenumărate confruntări și bătălii pentru protecția institutului […].
Și-n sfârșit […] autoarea cărții […] și-acuma o
vedeți mai timidă, mai retrasă, nu vă lăsați păcăliți, pentru că este,
uitați-vă la ochii ei, că este de-o tenacitate, de-o vioiciune a minții și
de-o-ndârjire, în același timp, incredibile. […] un exemplu de forță de muncă
și de urmărirea planului.“ (sic!)
Radu
Ciuceanu: ireproductibil (ca de obicei).
Ana
Cătănuș:
Încep prin a mulțumi Fundației Europene Titulescu
pentru că mi-a oferit cu foarte multă generozitate acest spațiu pentru a face
lansarea cărții mele, și vreau să-i mulțumesc personal D-lui Profesor Adrian
Năstase, care este alături de noi, și care și-a făcut timp să fie alături de
noi (sic !). […]
Pentru că, probabil, lumea s-a întrebat : „De ce
face o lansare în … nu știu, de ce lansează o carte despre disidență la
Fundația Titulescu?“ […] Eu aș putea să spun că până la urmă disidenții au fost
niște reprezentanți neoficiali și deloc doriți ai României, în perioada
comunistă […], au fost niște voci ale societății românești; o societate
românească tăcută, foarte tăcută în această perioadă, din diverse rațiuni
această tăcere (sic!). De-asta mi se pare mie firesc să fac lansarea în acest
loc. […]
Căci la ce ne folosește istoria dacă nu-nvățăm din
ea? […]
Și vreau să spun că, în ultima perioadă, mi s-a
părut că societatea românească, sau în societatea românească, există un mare
grad de, să spunem, de radicalism, de intoleranță. O intoleranță crescută față
de tot ce înseamnă diversitate de opinie, opțiune diferită. Am fost cumva
șocată, deși nu sunt foarte prezentă în acest spațiu public, să constat că
oameni care strigă „Jos Comunismul!“ adoptă practici care țin de acea perioadă.
Și la ce mă refer? Ele s-ar subsuma unei sintagme: „Cine nu e cu noi, e
împotriva noastră!“, „Adevărul pe care îl susțin eu e mai important decât orice
alt adevăr, este singurul care contează, opțiunea mea e singura corectă.“ […]
O să invoc principiile pentru care au militat
acești oameni: era vorba despre adevăr, despre dialog, despre nevoia
dialogului, despre nevoia de diversitate […].
*
Lansarea
a fost un prilej de a depăna amintiri din „epoca de aur“, iar participanții
s-au întrecut în a se gratula reciproc. Din păcate, nu am auzit nici o
autocritică, nici măcar o „autodemascare“ tovărășească din partea celor care au
flancat-o pe autoare. Ba, mai mult, după război, care mai de care s-a arătat
mai „disident“.
Nimic
deci despre „istoria de front“, nici despre rolul ADIRI – și al amfitrionului!
– în „contracararea propagandei dușmănoase a drepturilor omului“, și nici
despre semnarea, de către fostul deținut politic și actual director al INST (conform
propriilor spuse), a unui angajament de colaborare cu Securitatea[2].
Pe
scurt, nu este vorba despre „lumi paralele“ (cum spunea Adrian Năstase, cel mai
prudent dintre ei), ci de utilizarea unei mici lumi – cea a disidenților
(pleonasm necesar: veritabili) – de către lumea actorilor și colaboratorilor
regimului comunist.
Bon,
pe „istoricii de front“ și pe foștii deținuți politici căzuți îi înțelegem. Dar
pe tinerii istorici, noii calpuzani?
Istoricii scriu în primul rând pentru public, în
slujba căruia trebuie să fie. Nu pentru șefi, nici pentru puternicii zilei; și,
mai ales, nici (doar) pentru o leafă, ci în numele unor valori perene, pentru
care numiții disidenți și-au sacrificat viețile lor și ale familiilor lor.
Să le urmeze deci exemplul, și nu doar cu vorba, ci
și cu fapta – căci aceasta este esența disidenței –, mai ales că azi pericolele
sunt mult mai reduse decât în timpul comunismului!
Nu este vorba ca ei să fie complet dezinteresați de
carieră, de locul de muncă – ar fi absurd să aștepți așa ceva! –, ci să le
urmărească într-un mod decent. Prin urmare, nu este nici un act de eroism în
asta, căci atunci când nu poți să spui adevărul, este suficient să taci.
Cât
privește invocatele principii ale disidenței, am avut deja ocazia să vedem cum
stă autoarea cu aplicarea lor: simpla noastră chestionare asupra motivelor lansării
lucrării sale la fundația respectivă, sub patronajul amintit, a declanșat o
ploaie de acuze care a culminat cu trimiteri …
clinice[3]. Din fericire însă, noi, cei care ne manifestăm „rezervele“, nu mai
putem fi internați, ca în vremurile despre care este vorba în carte.
În fine, pentru că această poveste a luat și o
turnură personală: diferența dintre Ana Cătănuș și mine este că dacă ea e
plătită să spună ceea ce spune, eu am plătit pentru ceea ce am spus!...
NOTE
[1] Cf. http://www.titulescu.eu/2014/11/lansarea-volumului-vocatia-libertatii-forme-de-disidenta-in-romania-anilor-1970-1980-semnat-ana-maria-catanus/. Fișierul video atașat este inaudibil, în schimb, cele
trei fișiere audio sunt inteligibile.
[2]
Tema a făcut obiectul unui proces de calomnie intentat nouă de Radu Ciuceanu,
proces pe care l-a pierdut. Cf. Procesul
Radu Ciuceanu versus Mircea Stănescu
și Romulus Georgescu (2003-2004), la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2008/05/procesul-radu-ciuceanu-vs-mircea.html.
[3]
Mesaj al Anei Cătănuș către autor,
22/11/2014.
București,
27 mai 2015.
