DESPRE SPINOASA PROBLEMĂ A DESPĂGUBIRILOR DATORATE FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI

1. Legislația în dinamica ei
Momentul I:
a) Imediat după „Revoluție a fost adoptat Decretul lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi [a] celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, care acordă o serie de despăgubiri materiale pentru foștii deținuți politici (în principal: 200 de lei pentru fiecare an de detenție, strămutare, deportare sau prizonierat, și 100 de lei pentru internare politică psihiatrică sau „domiciliu obligatoriu)[1]. La origine, tema a făcut parte dintr-un proiect mai mare care reunea, de asemenea, temele lustrației și deconspirării Securității, proiect care a fost „spart în trei proiecte distincte, dintre care doar acesta a devenit legea conținând modestele prevederi indicate[2].
b) Pe 29 decembrie a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive[3]. Pe 19 octombrie 2001, Ordonanța a fost transformată în Legea nr. 568[4], care conține prevederi similare Decretului lege 188/1990.
Momentul II:
Pe 2 iunie a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989[5], care crea și ea posibilitatea ca victimele să poată primi despăgubiri materiale și morale pentru suferințele îndurate. Declarativ, a fost o consecință a asumării de către Statul român, în 18 decembrie 2006, prin vocea președintelui său Dl. Traian Băsescu, a caracterului criminal al regimului comunist, act care are ca origine Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Practic, a fost însă o măsură luată în vederea campaniei prezidențiale din toamna aceluiași an.
Momentul III:
Pe 30 iunie 2010, Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 62 de modificare a Legii 221/2009[6], prin care sumele ce urmau să fie primite ca despăgubiri de către deținuții politici erau plafonate (la 10.000 de euro pentru victime, 5.000 de euro pentru descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul II), prevedere conținută de articolul 5. Totodată, la stabilirea cuantumului lor instanțele erau obligate să țină seama de cele deja acordate prin Decretul lege 118/1990. Motivarea era că Guvernul nu putea face față efortului bugetar pe care îl presupunea aplicarea anterioară a legii, nevoit fiind, din pricina crizei economice, să respecte un anumit plafon de cheltuieli.
Sesizată pentru excepție de neconstituționalitate în legătură cu mai multe articole ale legii, Curtea Constituțională (CCR) a pronunțat trei decizii (nr. 1354[7], 1358[8] și 1360[9] din 20 octombrie 2010).
În prima din ele, Curtea – sezizată de Avocatul Poporului, care a acționat în sensul unei petiții primite de la una dintre victime, Dl. Paul Mâncaş, fost deţinut politic și preşedinte al Filialei Prahova a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – a constatat că actul Guvernului crează premisele discriminării prin instituirea unui tratament diferit în funcție de momentul intrării pe rol a cauzei și/sau al pronunțării soluției, și că încalcă principiul neretroactivității legii. Prin urmare, art. I, pct. 1 și art. II din Ordonanță au fost declarate neconstituționale.
În cazul celorlalte două decizii, sesizarea a fost adresată Curții de către: Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în temeiul prevederii constituționale care spune că: „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare, care a invocat excepția de neconstituționalitate pentru art. 5 al Legii; și, totodată, de Tribunalul Constanța – Secția Civilă, care a apreciat că, de vreme ce legea nu impune un plafon pentru despăgubiri, soluțiile pronunțate de instanțe puteau genera discriminări.
Consultat de Curte, Avocatul Poporului a susținut constituționalitatea articolului de lege criticat, iar Guvernul și președinții celor două camere ale Parlamentului nu s-au pronunțat. De altfel, în cazul Guvernului nici nu era nevoie, însă Parlamentul s-a comportat ca o anexă a Executivului.
Curtea a declarat art. 5 din Legea 221/2009 ca neconstiuțional, pe motiv că textul era vag întrucât nu punea în acord prevederile pe care le conținea cu cele ale Legilor 118/1990 și 568/2001, peste care se suprapunea, situație care a generat o practică juridică „incoerentă și instabilă. Totodată, suma maximă de 600.000 de euro, acordată de una dintre instanțe ca despăgubiri materiale și morale, a fost considerată „excesivă și nerezonabilă.
Legal, Parlamentul (care, cum spuneam, nu a trimis Curții un punct de vedere asupra situației descrise) a avut la dispoziție 45 de zile pentru a armoniza prevederile a două legi care prevăd acordarea unui drept viager, cu cele ale a unei alte legi care vizează un drept de creanță, nepatrimonial. Ceea ce nu a făcut. Prin urmare, ordonanța Guvernului de modificare a legii a fost acreditată sub acest aspect și a rămas în aplicare.
Decizia Curții Constituționale a fost însoțită de comentarii de acest tip: „în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare [de adoptare, de aplicare? – termenul folosit este un barbarism „de lemnn. n.] a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor. Sau o concluzie și mai drastică, ce constată că recomandările și soluțiile Curții Europene „nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Și se poate invoca, în acest sens, Cauza Nastaca Dolca și alții c. României[10] sau Cauza D.V. c. României[11].
Să traducem această poveste atât de politică și de tehnică, încât unui om obișnuit îi este greu să priceapă ceva.
Parlamentul, dominat de Partidul Democrat-Liberal și Alianța dintre Partidul Social-Democrat și Partidul Conservator, cu asentimentul Guvernului Emil Boc I și, mai ales, a președintelui Traian Băsescu, a adoptat în 2009 legea în discuție, prin care nu a stabilit nici un plafon pentru despăgubirile morale cuvenite deținuților politici, lăsând decizia la latitudinea instanțelor. Ceea ce acestea au și făcut.
Pe baza Dreptului Civil, și până la acea dată puteau fi introduse în instanță acțiuni care să aibă ca obiect obținerea de despăgubiri – fapt care s-a și întâmplat, de altfel – însă ele s-au lovit de imposibilitatea de a dovedi prejudiciul suferit, legată de lipsa accesului la arhivele organelor represive. Apariția legii a dus la o creștere considerabilă a numărului cererilor depuse în instanțe, unele dintre ele parcurgând toate etapele procesuale pentru a ajunge în faza de punere în aplicare prin executare silită, iar victimele și urmașii lor și-au încasat banii. Din acest motiv, autoritățile politice au căutat soluții pentru a le stopa[12].
Astfel, peste exact un an de zile, Guvernul Emil Boc II (în mod sigur, cu asentimentul aceluiași președinte Traian Băsescu, cel care a condamnat comunismul), nevoit să gestioneze țara în contextul crizei economice, a revenit amendând legea și a stabilit un plafon maxim pentru despăgubiri. Chemată să se pronunțe, și fiind probabil impresionată de criza în care se zbătea țara, Curtea Constituțională a dat câștig de cauză Guvernului.
Această decizie a Curții este considerată de către practicienii dreptului ca un nonsens juridic. Astfel, în cazul unui banal accident de circulație, în care victima a decedat, urmașii pot primi de la asigurator despăgubiri de până la câteva sute de mii de euro. Cuantumul lor se stabilește de către instanță, diferă de la o instanță la alta, iar Curtea constituționala nu consideră necesar să intervină în vreun fel. Există dosare de despăgubiri în care au fost acordate (și plătite) 800.000 de euro, iar într-un caz, în care o tânără și-a pierdut o mână, o instituție de stat – Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri – a fost obligată să plătească (și a plătit) 1.000.000 de euro[13]. Prin urmare, ține de esența daunelor morale ca, dată fiind suferința provocată, care diferă de la o persoană la alta, și despăgubirile acordate de instanță să difere[14]. În rezumat: de ce a ținut Curtea să intervină în cazul crimelor împotriva umanității, transformându-se astfel în avocatul Guvernului?
La rândul său, Parlamentul, dominat de coaliția dintre PDL, Uniunea Democrată Maghiară și Uniunea pentru Reconstrucția României, ar fi putut veni cu o propunere legislativă de natură să concilieze legitimitatea solicitărilor deținuților politici cu contextul. Procedural, abrogarea legii și înlocuirea ei cu o alta ar fi durat între 6 luni și 1 an, perioadă în care cauzele ar fi fost judecate pe baza legii abrogate, motiv pentru care a preferat să tacă, situându-se astfel, încă o dată, în postura de anexă a Executivului[15].

2. Uniformizarea practicii juridice
Urmare a deciziilor Curții, prin mai multe acte normative s-a trecut la unificarea practicii instanțelor. Astfel, constatând că unele instanțe continuau să acorde despăgubiri, în funcție de data introducerii acțiunii, Înalta Curte de Justiție și Casație (ÎCCJ) a fost sesizată de Procurorul General, D-na Laura Kövesi[16].
Mai întâi, Recursul în Interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 al ÎCCJ[17] a stabilită că deciziile CCR din 2010 sunt aplicabile tuturor cauzelor pentru care nu a fost pronunțată o soluție definitivă.
Apoi, Recursul în Interesul Legii nr. 15 din 12 noiembrie 2012 al ÎCCJ[18] a stabilit că deportarea și prizonieratul în URSS (întrucât s-au petrecut înainte de 6 martie 1945) nu reprezintă măsuri cu caracter politic în sensul Legii 221/2009 (unele instanțe le consideraseră și pe acestea).
Încă, Recursul în Interesul Legii nr. 6 din 15 aprilie 2013 al ÎCCJ[19], cu privire la bunurile pentru care se pot primi despăgubiri (mobile și/sau imobile), a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație (respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), cu condiția ca solicitantul să nu fi obținut deja una.
În fine, prin Legea nr. 42/2013 din 11 martie 2013[20] a fost abrogat art. 1, alin. 2, lit. b) din Legea 221/2009, care includea la condamnările politice faptele prevăzute de Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941[21]. Actul normativ respectiv, emis pe timp de război de regimul Ion Antonescu, condamna la pedeapsa cu moartea o serie de fapte, de la deținerea de arme și muniții, tipărirea și răspândirea de manifeste împotriva ordinii politice și sociale, până la simplele gesturi de opoziție. Într-adevăr, putem spune că abrogarea articolului respectiv a fost întemeiată, întrucât nu se încadra în perioada delimitată de lege, care începe cu 6 martie 1945, fiind o incoerență a legiuitorului întemeiată pe un amalgam istoric.
Constatăm astfel o stranie convergență a tuturor deciziilor corpurilor Justiției în susținerea poziției Guvernului, care au avut ca efect stoparea acordării despăgubirilor pentru victimele comunismului. Poate fi considerată aceasta o dovadă a independenței lor?

3. Demersurile victimelor
Ca și cum problema despăgubirilor nu ar fi fost destul de încurcată, a fost încurcată și mai rău.
Iată cum a evoluat ea în raport cu reacțiile Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR), principala organizație de reprezentare a intereselor victimelor comunismului:
Pe 28 iunie 2013, Asociația a trimis Senatului amendamentele sale la varianta adoptată de prima cameră a Legislativului față de Proiectul de lege privind regimul juridic acordat victimelor regimului totalitar comunist[22], o inițiativă legislativă blocată în Parlament din 2011 care repunea în discuție chestiunea despăgubirilor ținând cont de întreaga dezbatere legislativă pe care am rezumat-o mai sus[23]. Nu vom insista aici asupra diferențelor de vederi dintre victime și reprezentanții politici, ci doar asupra numitorului lor comun, care consacră o distincție între „despăgubiri materiale“, stipulate de Legile 118/1990, 568/2001 și 221/1999, și „compensații morale“, avute în vedere de respectivul proiect. Totodată, au fost stabilite bareme în sumă fixă pentru fiecare zi (an) de detenție și eșalonări ale termenelor de plată.
Pe 6 ianuarie 2014, Dl. Octav Bjoza, președintele AFDPR, s-a întâlnit cu Dl. Emil Constantinescu, fost preşedintele al României și președinte al Fundației Române pentru Democrație (un think thank cu care AFDPR colaborează îndeaproape), căruia i-a solicitat „facilitarea unei audienţe la dl. Prim Ministru, Victor Ponta[24]. Deducem de aici că foștii deținuți politici știau că el are o asemenea influență.
Pe 16 ianuarie, AFDPR s-a adresat Ministerului Justiției pentru a-i comunica punctul său de vedere în legătură cu Proiectul legii despăgubirilor, iar Ministerul i-a răspuns în sensul Deciziilor Curții Constituționale, după cum o atestă emoționanta reacție din 5 februarie, în care forul foștilor deținuți politici acuză lipsa voinței politicienilor de a vedea diferențele dintre caracterul social și viager al pensiilor primite, pe de o parte, și natura distinctă a reparațiilor solicitate, pe de altă parte[25].
Pe 27 ianuarie, Dl. Bjoza a discutat telefonic cu Dl. Victor Ciorbea (senator al PNL) în legătură cu „proiectele de legi privind acordarea de despăgubiri morale şi materiale care se află de aproximativ trei ani în dezbaterea Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor[26]. Nu ni se spune însă mai mult.
Pe 13 februarie, o delegație a AFDPR, din care au făcut parte Octav Bjoza (președinte), Sergiu Rizescu (vicepreședinte) şi Dan Ottulescu (membru al Comitetului Naţional de Conducere), a fost primită în audienţă de prim-ministrul Victor Ponta, semn că intervenția D-lui Emil Constantinescu reușise[27]. După tipic, la întâlnire au fost prezenţi și reprezentanţi ai Ministerelor Justiţiei, Finanţelor şi Muncii, un indicator al problemelor care urmau să fie discutate. Iată ce se spune în continuare: „După ce l-am informat amănunţit despre lupta şi suferinţa foştilor deţinuţi politici şi deportaţi, ceea ce l-a impresionat profund pe Primul Ministru, acesta ne-a promis că se va interesa în mod deosebit în sensul rezolvării problemelor ridicate de noi, într-o perioadă foarte scurtă (cu aproximaţie o lună de zile). Dincolo de impresia profundă lăsată premierului, din context deducem că problemele discutate au fost legate de despăgubiri.
Pe 18 februarie, ședințele reunite ale Comitetului Național de Conducere (CNC) și Comitetului Național Director (CND) ale AFDPR au aprobat cu unanimitate de voturi „prestaţiile preşedintelui AFDPR, inginer Octav Bjoza, privind obţinerea unor despăgubiri morale şi materiale, reflectate în corespondenţa purtată cu autorităţile Statului Român, în apariţiile în presa scrisă, radio şi televizată, precum şi audienţa la Primul Ministru, domnul Victor Ponta.[28] Totodată, forurile de conducere ale foștilor deținuți politici au cerut ca acțiunile viitoare să se desfășoare „în aceeaşi notă.
Pe data de 6 martie, Dl. Bjoza a avut cu președintele Comisiei Juridice a Camerei Deputaților, Dl. Bogdan Ciucă, o discuție aparent anodină despre „dezbaterea proiectului de lege PLx 244/2011 (Proiectul Legii despăgubirilor)[29]. Dacă presupunem că șeful Comisiei este cel care l-a sunat, atunci discuția în cauză anunță o schimbare de atitudine a decidenților politici, petrecută verosimil în urma întâlnirii avute de foștii deținuți politici cu prim-ministrul.

4. Anticomunismul în campanie
O soluție de deblocare a situației, venită însă dintr-o zonă politică opusă, s-a întrevăzut în luna mai, în timpul campaniei electorale pentru alegerile europene. Astfel, pe data de 7 mai, PNL – care în februarie rupsese alianța cu PSD, pivotul unei agregări politice care își dorea întreaga putere și care a sfârșit prin a-l face să treacă în opoziție – a anunțat, iar ulterior a depus în Parlament, un proiect de lege care prevedea dublarea cuantumului indemnizației pentru fiecare an de detenție (la 400 lei pentru deținuții din închisori și lagăre, și la 200 de lei pentru cei din „domiciliu obligatoriu sau azile psihiatrice). Totodată, proiectul stipula ca soțiile victimelor să primească și ele o indemnizație în sumă fixă de 400 de lei. Inițiativa era legată de campania fostului președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), Dl. Andrei Muraru, candidat la Europarlamentare pe listele PNL sub sloganul caragialesc: „Țara lui Muraru este fără comuniști[30].
În reacție, PSD a mobilizat propriile resurse anticomuniste, după cum o atestă relatările foștilor deținuți politici pe care le vom rezuma în continuare.
Astfel, ședința din data de 16 mai a forurilor de conducere ale AFDPR a avut pe agendă discuțiile avute cu Comisia Juridică a Camerei Deputaților pe marginea „Proiectului de lege privind despăgubirile morale şi materiale acordate foştilor deţinuţi politici, deportaţi şi urmaşilor acestora[31]. Anterior, pe data de 19 martie, aceste discuții fuseseră reluate după o întrerupere de 10 luni[32]. Și totuși, în ciuda promisiunilor și a semnalului că interesul politic față de foștii deținuți politici era în creștere, în cele aproape două luni scurse de la acea întâlnire nu se petrecuse nimic.
În aceeași ședință, delegații prezenți „au respins cu unanimitate de voturi iniţiativa PNL de a se dubla indemnizaţiile prevăzute de D[ecretul] L[ege] 118/1990, considerând necesară insistarea în continuare pe varianta de la articolul de mai sus. Să notăm această respingere vehementă, petrecută pe motive de conținut, fără însă a elimina din discuție nici aspectul politic.
Tot în unanimitate a fost respinsă și propunerea D-lui Emil Constantinescu „de a întocmi o nouă variantă a PLx 244/2011 [Proiectul legii despăgubirilor – n. n.], mult mai suplă şi cu pretenţii mai modeste, de a cărei votare şi promulgare s-ar fi ocupat domnia sa. Să notăm și această respingere, exclusiv pe motive de conținut. Totodată, să remarcăm influența pe care o are fostul președinte al Republicii nu doar asupra prim-ministrului, ci și a Parlamentului, și rolul pe care îl joacă, de intermediar între Asociație și corpurile politice. În plus, vom spune că AFDPR colaborează cu fundația D-lui Constantinescu în mai multe proiecte, dintre care două sunt de anvergură: Monumentul „Aripi, în memoria luptătorilor împotriva comunismului, și „Jilava Fortul 13, Memorialul Totalitarismului: Represiune și Rezistență[33].
În fine, a fost aprobată, la fel de unanim, „necesitatea prezenţei noastre în Secretariatul de Stat pentru Problemele Luptătorilor Anticomunişti, într-un departament distinct condus de preşedintele Octav Bjoza. Faptul arată că la data respectivă prim-ministrul făcuse deja o asemenea propunere foștilor deținuți politici, iar schimbarea de atitudine a factorilor politici (Parlament și Guvern) este văzută de președintele Octav Bjoza ca o intervenție directă a prim-ministrului Victor Ponta[34].
Pe 10 iunie, o delegație a AFDPR, din care au făcut parte D-nii Octav Bjoza (președinte), Sergiu Rizescu (vicepreşedinte) şi Dan Ottulescu (membru al CNC), a fost din nou primită în audienţă de prim-ministrul Victor Ponta, întrevedere la care au mai participat D-nii Ion Moraru (secretar general al Guvernului), Vlad Stoica (șeful Cancelariei) şi D-na Anca Alexandrescu (secretar de Stat la Cancelarie)[35]. Cităm: „Au fost discutate probleme legate de majorarea indemnizaţiei, proiectul de lege privind despăgubirile morale şi materiale, Monumentul Naţional al Luptătorilor Anticomunişti, organizarea Congresului INTER ASSO la Bucureşti, precum şi de noua organizare a Secretariatului de Stat pentru Problemele Luptătorilor Anticomunişti şi Revoluţionari. Nu ni se spune care au fost concluziile întâlnirii.
Pe data de 17 iunie, Dl. Bjoza s-a întâlnit la sediul Fundaţiei Române pentru Democraţie cu Dl. Emil Constantinescu, cu care a discutat, pe lângă problemele legate de Congresul INTER ASSO, Monumentul Naţional al Luptătorilor Anticomunişti, Fortul 13 Jilava, și despre „proiectele de legi ce ne privesc – o aluzie la Proiectul legii despăgubirilor și cel al amendării Legii 188/1990[36].
În continuare nu s-a mai întâmplat nimic, motiv pentru care AFDPR a interpelat Comisia Juridică a Camerei Deputaților, solicitându-i să introducă pe ordinea de zi dezbaterea Proiectului legii despăgubirilor, după cum o atestă adresa sa iritată din 17 iunie[37].

5. Schimbarea de perspectivă
Pe 27 iunie, o delegație a AFDPR, din care au făcut parte D-nii Octav Bjoza (preşedinte), Sergiu Rizescu (vicepreşedinte), Teodor Stanca (vicepreşedinte), Paul Mitroi (fost Avocat al Poporului) și Petru Mirciov (preşedinte al Asociației Foștilor Deportaţi în Bărăgan), a avut, la sediul Senatului, o întâlnire cu președintele Călin Popescu Tăriceanu, cu care a discutat, pe lângă chestiuni legate de Congresul INTER ASSO, Monumentul Naţional și Fortul 13 Jilava, despre Proiectul de lege privind despăgubiri morale şi materiale[38]. În legătură cu acest ultim subiect se spune: „Am sugerat indexarea D[ecretului] L[ege] 118/1990, în regim de urgenţă, printr-o OUG, domnia sa [șeful Senatului] urmând să ia legătura în acest sens, cu dl. Prim Ministru Victor Ponta.“
Ne aflăm, iată, în fața unei schimbări de perspectivă. De unde organizația victimelor se opusese unei asemenea soluții, susținând doar varianta Proiectului legii despăgubirilor, acum ea însăși este cea care o cere. Totodată, tăcerea politicienilor din Parlament, dominat de PSD, reprezintă semnul că aceștia nu au dorit să își asume răspunderea pentru promovarea unei asemenea legi. Apoi, soluția trădează nerăbdarea foștilor deținuți politici, obosiți să mai aștepte promisiuni irealizabile. În fine, din informațiile noastre, reprezentanților foștilor deținuți politici li s-a transmis (de la Guvern, de la Parlament) că o asemenea lege nu va fi reluată și că, în consecință, este cazul să se mulțumească cu suplimentarea indemnizațiilor pe care le primesc prin Legea 118/1990. Prin urmare, victimele s-au întors astfel nu doar la propunerea D-lui Emil Constantinescu, ci și, horribile dictu, la cea a PNL, ambele din luna mai.

6. În Guvern
Evenimentul cel mai important al anului nu a fost însă legat de subiectul despăgubirilor.
Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 563/2014 din 9 iulie 2014, intrată în vigoare pe 19 august, a fost înființat „Secretariatul de Stat pentru recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, structură guvernamentală care a înlocuit vechiul „Secretariat de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989[39]. Actul normativ a adus cu sine o schimbare a perspectivei guvernamentale. Astfel, dacă până atunci Secretariatul se ocupa doar de problemele „revoluționarilor și ale „participanților la revolta anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987[40] (din 2008 asimilați „revoluționarilor), începând din acel moment el se ocupă și de problemele deținuților politici.
Pe 10 iulie, Dl. Bjoza s-a întâlnit la sediul Guvernului cu: Dl. Nicolae Bănicioiu (ministrul Sănătăţii), D-na Adela Neagoe (secretar general adjunct la același minister), Dl. Vlad Stoica (șeful Cancelariei prim-ministrului) şi Dl. Andrei Rizoiu (secretar de stat la Cancelarie)[41]. Pe lângă problemele legate de: organizarea Congresului INTER ASSO (21-24 august 2014), Fortul 13 Jilava, Monumentul Naţional, schema organizatorică a Secretariatului de Stat al Luptătorilor Anticomunişti din perioada 1945-1989 – Departamentul pentru Problemele Foştilor Deţinuţi Politici şi Deportaţi, medicamentele gratuite și biletele de tratament, au fost discutate: Proiectul de lege privind despăgubirile morale şi materiale, și „indexarea în regim de urgenţă a D[ecretului] L[ege] 118/1990“ (în fapt, a indemnizațiilor pe care le presupunea).
Pe 15 iulie, Dl. Bjoza s-a întâlnit la sediul Fundaţiei Române pentru Democraţie cu d-nii: Emil Constantinescu, Radu Preda (preşedintele executiv al IICCMER), Cosmin Budeancă (directorul IICCMER) şi D-na Dana Cenuşe (de la Biroul de Presă al Administrației Naționale a Penitenciarelor), cu care a discutat – verosimil, nu cu toți aceleași subiecte și nici în aceeași măsură – despre: Congresul INTER ASSO, Fortul 13 Jilava, Secretariatul de Stat pentru Problemele Luptătorilor Anticomunişti din perioada 1945-1989 şi „indexarea D[ecretului] L[ege] 118/1990[42]. Din nou, este vorba despre majorarea indemnizațiilor acordate în baza actului normativ respectiv.
În data de 4 august, Asociația a trimis Ministerului Muncii și Protecției Sociale o adresă prin care solicita ca foștii deținuți politici să fie „evidențiați (înregistrați) separat de beneficiarii Legii 211/2013, „pentru a nu denatura rata lunară a mortalităţii[43] membrilor ei.
Despre ce este vorba? Legea în cauză este, în fapt, o completare la Decretul lege 118/1990, prin care drepturile cuvenite beneficiarilor, cetățeni români, sunt extinse asupra celor care nu mai sunt cetățeni români[44]. Acest tardiv act reparatoriu a vizat eliminarea unei discriminări flagrante, prin urmare, de prevederile sale pot beneficia și foștii cetățeni români care și-au pierdut cetățenia, fie că le-a fost retrasă de către regimul comunist, fie că au renunțat ei înșiși la ea pentru a putea deveni cetățeni ai statelor pe teritoriul cărora se găsesc. Este de spus că majoritatea (dacă nu totalitatea) lor sunt refugiați politici, între ei cazuri notorii de exilați (apatrizi), care au așteptat să primească înapoi nu ceva la care au renunțat de bună voie sau au pierdut din vina lor, ci care le-a fost retras în mod nedrept de către regimului comunist: cetățenia. Și pe care nu au primit-o nici până în ziua de astăzi, deși nu costă nici un ban. Este cazul, spre exemplu, al lui Remus Radina, eroul închisorilor comuniste de la Canal, de la Gherla (mort în exil), ca și al lui Paul Goma și (al familiei sale), primul disident din România comunistă.
Revenind de unde plecasem, nu se înțelege deci cum, dacă Asociația ține evidența membrilor săi, cineva ar putea supraestima numărul foștilor deținuți politici rămași în viață. Tododată, faptul că ne aflăm în fața unei reveniri – AFDPR trimite în cuprinsul petiției și la adresele sale nr. 133/09.12.2013 şi nr. 42/06.06.2014 – ne face să ne întrebăm dacă nu cumva, în esență, ea își manifestă dezaprobarea față de conținutul actului normativ respectiv. Dacă la toate acestea adăugăm că un număr mai mare de beneficiari ai legii ar fi sinonim cu indicarea caracterului de masă al represiunii, reacția forului de conducere al foștilor deținuți politici ne apare cu atât mai bizară. Ea este însă subsumată demersurilor Asociației în privința despăgubirilor, în tentativa de convinge responsabilii politici prin invocarea argumentului numărului din ce în ce mai redus al solicitanților.
Chestiunea revendicărilor a fost și pe agenda celui de al XXI-lea Congres al Asociației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici și a Victimelor Comunismului (INTER ASSO), care reunește 13 asociații europene ale victimelor, desfășurat la București pe 21-24 august[45]. Ea a fost însă integrată unui ansamblu de măsuri reparatorii, iar țara vizată în mod specific a fost nu România, ci Bosnia și Herțegovina, unde „nu există până astăzi nicio lege referitoare la despăgubirea victimelor comunismului.
Problema a fost reluată în timpul celui de al XXI-lea Congres al AFDPR, ținut la Pitești în perioada 5-6 septembrie 2014[46]. Iată sub ce formă: „În concluzie la cele constatate, INTER ASSO cere Adunării Parlamentare a Consiliului Europei să condamne public comunismul și să prevină răspândirea propagandei comuniste în spațiul european, cere Guvernelor naționale și instituțiilor responsabile, inclusiv României, să dispună, respectiv să continue reabilitarea juridică prin acces la documente și legi corespunzătoare, precum și prin despăgubirea victimelor comunismului[,] și să faciliteze procese conforme cu statul de drept împotriva făptașilor.
Pe 25 septembrie, președintele Bjoza a fost primit în audiență la Avocatul Poporului, Dl. Victor Ciorbea, cu care a discutat despre chestiunile de constituționalitate pe care le ridică Proiectul de lege privind despăgubirile morale și materiale, blocat la Camera Deputaților din 2011[47]. Cu același prilej a fost discutată și posibilitatea amendării Legii 118/1990. Din context se deduce că soluția reluării în Parlament a Proiectului despăgubirilor nu a fost cea spre care a înclinat Dl. Ciorbea, de vreme ce Dl. Bjoza notează: „urmează ca în termen de două săptămâni să concluzionăm dacă merită sau nu să mai insistăm.
În aceeași zi, președintele AFDPR s-a întâlnit și cu Dl. Emil Constantinescu, cu care a discutat doar subiectul ultim, legat de amendarea Legii 118/1990, fapt sugestiv în sine cu privire la direcția în care se orienta soluția.

7. La putere
Prin Decizia nr. 277 din 1 octombrie 2014 a prim-ministrului Guvernului, Dl. Victor Ponta, Dl. Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, principala asociație a victimelor comunismului, a fost numit subsecretar de stat la „Secretariatul de Stat pentru recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-1989[48], o denumire pe cât de lungă, pe atât de pompoasă. Este pentru prima dată în istoria post-1989 când un reprezentant al foștilor deținuți politici este integrat într-o structură guvernamentală și, odată cu acest act, are loc trecerea acțiunii lor din sfera civică, în sfera pur politică.
În ședința sa din 4 noiembrie, Guvernul Victor Ponta a adoptat un act normativ privind indemnizațiile persoanelor persecutate de regimul comunist pentru motive politice. În comunicatul remis presei se preciza că proiectul va fi trimis spre dezbatere și adoptare Parlamentului în procedură de urgență, și el prevedea ca persecutații din motive politice să primească o indemnizație de 400 de lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități („dislocare), deportare sau prizonierat[49]. Decizia a fost luată în plină campanie pentru turul II al alegerilor pentru funcția de președinte, în care Dl. Ponta era protagonist sub lozinca „Președintele care unește. Dat fiind că prim-ministrul a pierdut acea bătălie politică, iar deținuții politici „au pariat pe un cal mort (după cum se spune), rămâne de văzut ce se va alege de aceste promisiuni[50].

8. Concluzii
Legea 221/2009 a fost atât de contestată și a suferit atât de multe modificări, încât a devenit practic inoperabilă. Incoerența, inconsistența și ineficiența legislativă și-au dat mâna, iar noțiunile juridice de claritate, precizie, adecvare, proporționalitate și celeritate au fost spulberate. De altfel, România are o neonorabilă tradiție de acest tip în privința legislației și/sau materiei restituirilor[51]. Dacă în cazul retrocedărilor scopul a fost deturnarea acțiunii în scopuri oneroase – după cum o arată recentele cazuri de arestări de membri ai Parlamentului, ai instituțiilor însărcinate cu aplicarea legii și ai Justiției, care ajung până la șefa Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și șefa structurii din Parchet însărcinată cu lupta împotriva criminalității organizate și terorism – în cazul foștilor deținuți politici scopul a fost blocarea întregului proces. Politicienii români nu au dorit cu adevărat rezolvarea problemelor legate de decomunizare, între care cea a despăgubirilor, fiind preocupați în special de folosirea victimelor – dat fiind prestigiul lor moral – în bătălia politică.
Pe de altă parte, ne putem întreba dacă a susține că Statul Român actual nu are nici o obligație față de victimele comunismului, așa cum o face Curtea Constituțională a României invocând argumentul juridic al momentului în care țara noastră a aderat la Tratatul Uniunii, nu reprezintă cumva o stare de drept fără dreptate, de justiție fără morală (una dintre sursele dreptului). Iar situația este cu atât mai bizară cu cât acest Stat și-a asumat, prin vocea președintelui său, responsabilitatea politică, procedând astfel în sensul rezoluțiilor și recomandărilor Uniunii Europene[52]. Apoi, vom nota că această perspectivă amorală este evitată doar de către doi dintre judecătorii Curții – D-na Iulia Moțoc și Dl. Puskás Zoltán – care au formulat o opinie concurentă, și doar în prima dintre decizii (cea în care era vorba despre principii juridice, iar nu despre bani și bunuri materiale). Această distanță dintre marile principii ale dreptului și practica juridică a apărut și în cazul tăierilor de salarii și pensii speciale din 2010, când prevederile legale contestate au fost declarate de Curte drept constituționale în cazul tuturor categoriilor sociale vizate, numai cele ale membrilor corpului Justiției nu. În fine, o chestiune de memorie, istorie și drept: nu am auzit nici o autocritică din partea judecătorilor, procurorilor sau personalului auxiliar, fie ea și tovărășească, utilă de vreme ce suferințele produse victimelor comunismului nu s-au datorat doar hotărârilor Partidului, Securității și Miliției, ci și condamnărilor pronunțate de membrii corpului Justiției la cererea și sub îndrumarea acestora[53]. Ca să nu mai vorbim despre condamnarea vreunui reprezentant al acestui corp, căci, conform chiar legislației comuniste, crimele împotriva umanității sunt imprescriptibile, și ele vizează nu doar autorii, instigatorii și complicii, ci și reprezentanții instituțiilor Statului care au cunoscut și tolerat aceste fapte[54]. Prin urmare, nu trebuie să pierdem nici o clipă din vedere că ne aflăm nu în fața unor crime ordinare, ci a unora împotriva umanității, adică a unora imprescriptibile de drept, și că orice discuție, fie ea politică, juridică ori istorică, trebuie să pornească de la recunoașterea intensității, a caracterului masiv și sistematic al acestor crime.
Or, în problema despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, separația puterilor în Stat nu s-a manifestat în nici un fel, la fel cum independența Justiției s-a lăsat și ea așteptată. Toată situația descrisă revine la a spune că Statul român nu și-a asumat responsabilitatea reală pentru crimele împotriva umanității săvârșite de către reprezentanții săi împotriva populației civile.
Pentru a avea o imagine reală cu privire la destinele victimelor, vom reda una dintre vocile lor:

În anul 1952 sora mea (I.E.), în vârstă de un an, a fost strămutată, evacuată din casă și aruncată în stradă în timp ce avea hepatită, împreună cu mine, care aveam 5 ani, doi frați școlari și mama, în vreme ce tata, fost deținut politic, era pe moarte, în spital. Tata a fost închis în 1947-1948, timp de aproximativ două luni (în anchetă), pentru că a fost avocat, deputat PNȚ, ofițer activ pe front în cele două războaie mondiale, „chiabur“, monarhist, apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost anchetat de celebrul Gheorghe Crăciun. Nu ne-a spus ce s-a întâmplat, dar, în urma „tratamentului“ aplicat, a făcut o tumoare craniană (probabil a fost bătut la cap).
Am călătorit timp de o săptămână cu un vagon de marfă – inițial am crezut că suntem duși în Bărăgan – și, la destinație, ne-am „cazat“ (în fapt, am căzut pe capul lui, fără să-l anunțe cineva) la un nepot al tatei care locuia împreună cu soția și copilul de 3 ani, bolnav de scarlatină, într-o cameră cu chirie de la marginea micului oraș în care ni se stabilise „domiciliul obligatoriu“. Eu, care aveam 5 ani, eram cu complicații renale după pojar. La scurt timp, lipsa aproape totală a hranei ne-a „ajutat“, pe mine și pe sora mea, să ne vindecăm. Nepotul tatei, care lucra în Armată, s-a speriat și s-a dus să-și ceară transferul, ca să nu fie acuzat că ajută „dușmanii poporului“.
Tata, care la puțin timp ne-a urmat, a murit după patru luni în spitalul din oraș, fară nimeni alături, fără lumânare.
Am crescut fără pensie de urmaș, nu aveam ce mânca și nu aveam lemne de foc. Mama, care era o mare pianistă, a lucrat ca muncitor în fabrică, și mâinile ei erau numai răni de arsură de la aburii fierbinți; lucra la cazane, muncă grea. Mi-aduc aminte un episod de groază când mama a luat bocancii tatei, care abia murise, și a mers din casă în casă pentru a obține în schimbul lor niște lemne de foc. Îmi mai aduc aminte cum odată mama a căzut jos, și toți au crezut că a leșinat, când, de fapt, adormise în picioare. Ca să facă față situației, dormea câte 2-3 ore pe noapte. Noi, copiii, am crescut prin creșe, cămine săptămânale și spitale; arătam ca supraviețuitorii de la Auschwitz.
Sora mea era de o inteligență și o frumusețe rară. Era în permanență contestată, fie la școală, fie, mai apoi, tracasată de Securitate și exploatată la serviciu. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română la Universitatea București. A trecut printr-un proces răsunător cu Centrala editorială, pe care l-a câștigat, deși cu mari amenințări (fusese dată afară la restructurări, în timp ce era încă în stagiu). Chiar dacă era redactor la o editură, avea și normă de corector. La un moment dat s-a făcut o evaluare a activității și s-a constatat că realizase 40 de norme. Așa se obișnuia: pentru ca cei angajați pe „relații“ să poată chiuli, cei cu „origine socială nesănătoasă“ trebuiau să suplinească nemunca lor. A plecat din țară după 1990, fiind pur și simplu dată afară în urma unor mașinațiuni josnice, deși ar fi fost cea mai indicată persoană, prin competența, biografia profesională și anticomunismul impecabil, să preia conducerea editurii. Și se pare că tocmai de aceea. Și-a pierdut mințile undeva prin lume, nu mai știu unde e și din ce trăiește. A lăsat în urmă o operă cu care unii își dau doctorate, masterate licențe etc. (mă bucur că cineva o apreciază; oricum nu au plagiat-o, ci au citat-o).
Multiplicați situația ei la toți ceilalți membri ai familiei mele, la toți deținuții politici.
Dau încă un exemplu trist: soția senatorului PNȚ Aurel Vlad, care a murit întemnițat la Sighet, a fost „dislocată“, cu „domiciliu obligatoriu“, la Blaj. Era în vârstă, singură, fără venit și a murit de foame. Era nepoata a lui George Barițiu și Avram Iancu. Știu de la mama multe astfel de cazuri.
Departe de mine gândul de ne considera niște excepții. Asemenea lucruri, și mult mai rele, au pățit foarte mulți oameni care au făcut ceva pentru România. Alții nu au fost eroi, ci doar victime, căci regimul strivea destinele unor bieți minori care n-au făcut nimic contra lui. Mai mult, majoritatea românilor aveau „origine socială nesănătoasă“. De multe ori, urmașii lor care mai trăiesc nici nu-și știu istoria familiei, căci părinții nu le-au spus nimic.
După ce am trecut prin calvarul unor instanțe batjocoritoare cu procesele legate de Legea 221, pe care le-am deschis cu naivitate în disperarea de a-mi salva ce a mai rămas din biata mea familie, am senzația că niște cobre sătule (sau poate prea flămânde) joacă tontoroiul pe mormintele părinților noștri, și că zi de zi sunt pusă să-mi sap groapa în care voi ajunge curând[55].

Schimbând versantul, integrarea foștilor deținuți politici în structurile politice ale Statului este și ea plină de consecințe.
Astfel, este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție“ când AFDPR, ca organizație, se situează de partea moștenitorilor comunismului (și vorbim aici despre PSD, un partid despre care analiștii postcomunismului românesc sunt în consens în a susține că provine din eșalonul doi – nereformat, doar reconvertit – al Partidului Comunist), asociere politică ce nu poate rămâne fără urmări, de vreme ce organizația își consideră membrii drept „ultimele jaloane morale ale Patriei“[56].
Această trecere de la acțiunea civică la cea pur politică aduce cu sine și o schimbare de limbaj. Astfel, într-unul dintre comunicatele sale din 29 octombrie, anterior campaniei electorale pentru Președinție (care privea o dispută internă cu președintele AFDPR Constanța, Dl. Paul Andreescu), se spune: „AFDPR nu se aliniază politic nici unui partid. Fiecare membru al asociaţiei poate opta pentru oricare dintre ele, după cum îi dictează conştiinţa.“[57] Iar în altul, din 11 noiembrie, înainte de turul II al aceleiași campanii electorale, tema a fost reluată în momentul în care membrii conducerii Asociației s-au declarat „intrigaţi şi revoltaţi de faptul că, în ultimele zile, în presa electronică, scrisă, radio şi televizată au apărut informaţii care insinuează o anume apartenenţă politică a AFDPR, [pentru a spune că] protestăm cu vehemenţă faţă de această stare de lucruri şi precizăm încă o dată, aici, că AFDPR nu se aliniază nici unui partid politic. / Invităm pe toţi membrii asociaţiei să participe la vot şi să voteze fiecare după cum îi dictează propria conştiinţă.“[58]
Poate că nu este vorba despre o „aliniere“ la politica PSD, însă, în tot cazul, este vorba despre o asociere la politica PDS, principalul partid de guvernământ, căci nu este de așteptat (întrucât contravine principiului solidarității guvernamentale) să vedem altceva decât o situație de colaborare (iar nu de conflict) între AFDPR și reprezentantul său în Guvern, pe de o parte, și PSD și Guvernul său, pe de altă parte.
În același timp, este cu totul bizar să regăsim între tezele prezente ale Asociației pe aceea a arbitrariului opțiunilor politice și al votului propriilor membri, de vreme ce ea și-a făcut un stindard din lupta împotriva forțelor politice postcomuniste care se opun decomunizării, pentru a nu mai vorbi despre perspectiva morală pe care a dorit întotdeauna să o imprime acțiunii politice.
Prin urmare, intrigarea și revolta conducerii Asociației, dacă nu sunt mimate, sunt profund greșite.
Totodată, este trist să constatăm că aceste considerente cad în fața unei preocupări centrale, permanente – cea a despăgubirilor – care pune în umbră, dacă nu chiar eludează cu totul, restul revendicărilor posibile care au în vedere lichidarea moștenirii comunismului, adică a măsurilor reparatorii care vizează restaurarea tuturor drepturilor foștilor deținuți politici. În această optică, despăgubirile materiale (și mai ales cele morale, tocmai pentru că sunt morale!) reprezintă unul dintre elemente, și nu principalul, restul constând în: deconspirarea agenților și colaboratorilor Securității, condamnarea responsabililor pentru crimele și suferințele pricinuite victimelor, asumarea de către Statul postcomunist, în calitate de continuator al celui comunist, a responsabilității față de victime (și nu doar declarativ), casarea sentințelor politice, accesul la arhivele comunismului, realizarea unui Muzeu al Comunismului în Capitală sau adoptarea de măsuri comemorative cu scopul refacerii prestigiului victimelor, al întreținerii memoriei și al studierii istoriei lor[59]. În concluzie, niciodată până acum acest aspect material al revendicărilor AFDPR nu a arătat atât de pronunțat, și dovadă stau cantitatea de timp și de energie cheltuite pentru a le obține. Și spunem acest lucru tocmai pentru că înțelegem atât legitimitatea solicitărilor celor circa 3.000 de deținuți politici care mai sunt în viață, cât și graba cu care vor să obțină aceste reparații pentru a le lăsa moștenire copiilor lor, ei înșiși victime[60].
Dacă acțiunea politicienilor este într-un fel de înțeles, căci politica nu înseamnă doar satisfacerea intereselor diverse grupuri, ci și utilizarea acestor grupuri în conflictul politic, este mai greu de înțeles maniera în care Asociația s-a lăsat folosită în ultima perioadă. Nu în conflictul politic propriu-zis, ci în infuzia de onorabilitate noilor săi asociați politici și în anularea mesajului său originar.
Pentru ca cele spuse mai sus să nu rămână neinteligibile, vom pune câteva întrebări-cheie.
Mai întâi, de ce Asociația face unele lucruri pe care nu le-a făcut până în urmă cu câțiva ani? Și nu ne gândim aici doar la subiectul despăgubirilor. De ce, de pildă, președintele Bjoza stă la aceeași masă cu Dl. Radu Ciuceanu, un fost deținut politic atât de „întors pe dos de regimul comunist, încât fostul președinte Ion Iliescu i-a înființat un institut tocmai pentru a concura și contracara acțiunile Memorialului Sighet? De ce același președinte Bjoza participă la „dialoguri cu Alin Mureșan despre subiectul memorializării fostei închisori de la Pitești, știut fiind că acest impostor istoric și memorial este implicat într-o acțiune concurentă victimelor, reprezentate în mod legitim chiar de AFDPR și Fundația „Memoria – Filiala Pitești? În fine, de ce același președinte Bjoza acceptă să fie invitat regulat la nemaipomenit de anticomunistele posturi de televiziune „Antena 1 și „Antena 3, ca să nu mai vorbim de „România Tv, o stație specializată în tabloidizarea și aruncarea în derizoriu a temelor comunismului?
Răspunsul pe care îl propunem aici este acela că, la fel ca în societate, și în interiorul principalei organizații a foștilor deținuți politici a avut loc o schimbare de generație. Cea care și-a făcut detenția începând cu 1948-1949 a cedat (din motive biologice) locul generației care a fost închisă începând cu 1956. Această schimbare sociologică a adus cu sine o altă cultură, alte aspirații și alte valori. Cele pe care le constatăm, cu o anume tristețe, astăzi.
Prin urmare, respectând proporțiile, societatea așteaptă un (alt) răspuns nu doar din partea instituțiilor Statului, ci și din partea AFDPR. Și nu un răspuns politic, ci unul care să fie în acord cu ceea ce victimele comunismului – din URSS și până în România, din Germania de Est și până în Cambodgia – numesc „un cod moral al deținutului politic.

NOTE
[1] Pentru acest act normativ a se vedea varianta cu modificările ulterioare la adresa: http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/DECRETE/DL118-1990_act.pdf.

[2] Vezi, în acest sens, studiul nostru Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Drepturile Omului, revista APADOR-CH, nr. 25/2003, pp. 37-62 și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html.










[12] Mulțumim avocatului A.D. pentru informația pe care se întemeiază acest paragraf. Cf. Corespondență, București, 20-26/11/2014.


[14] Mulțumim din nou avocatului A.D., specializat în cauze de despăgubiri, pentru informația pe care se întemeiază acest paragraf. Cf. Corespondență, București, 20-26/11/2014.

[15] Mulțumim încă o dată avocatului A.D. pentru informația juridică pe care se întemeiază acest paragraf. Cf. Corespondență, București, 20-26/11/2014.

[16] Vezi articolul Despăgubirile foștilor condamnați politic stabilite prin Legea 221/2009, au fost eliminate cu ajutorul Curții Constituționale, a Laurei Kövesi și a Înaltei Curți, „Lumea Justiției, 25/09/2011, la adresa: http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/despagubirile-fostilor-condamnati-politic-stabilite-prin-legea-221-2009-au-fost-eliminate-cu-ajutorul-curtii-constitutionale-a-laurei-kovesi-si-a-inaltei-curti?print=1.
















[32] Pe 18 martie, deținuții politici Octav Bjoza (președinte), Sergiu Rizescu (vicepreședinte), Cornelia Fetea și Dan Ottulescu (membri ai CNC) și Petru Mirciov (președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan) s-au întâlnit și cu șeful Senatului, Dl. Călin Popescu Tăriceanu, iar în ziua următoare cu șeful camerei Deputaților, Dl. Valeriu Zgonea, concluzia fiind că: „am remarcat bunele intenții în finalizarea cât mai rapidă a acestuia [a Proiectului legii despăgubirilor] și: „Am primit asigurările de sprijin pentru toate problemele ce ne privesc. Cf. http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2462; http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2465.

[33] Vezi, în acest sens: http://frd.org.ro/proiecte/.

[34] Vezi, în acest sens, „Memorialul Durerii, TVR 2, 14 noiembrie 2014, care a avut ca subiect Congresul anual al AFDPR și problemele cu care se confruntă foștii deținuți politici.













[47] Cf. http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2768. Această rubrică de pe site-ul AFDPR reprezintă agenda președintelui său, în care temele sunt exprimate lapidar. Prin urmare, ele sunt dificil de înțeles în afara cunoașterii contextului.



[50] Cu privire la relația dintre „anticomunism și campania electorală pentru președinția Republicii a se vedea articolul nostru Despre câteva mutări pe frontul politic al anticomunismului românesc, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-cateva-mutari-pe-frontul-politic_10.html.

[51] Astfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 2008 în Cauza Viaşu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Legea nr. 1/2000 (pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997) a suferit atât de multe modificări în număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de legalitate au fost grav atinse.

[52] Vezi, în acest sens: Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri (în care se spune că „diferite ţări din Europa Centrală şi de Est – o referire implicită la România, n. n. – au adoptat măsuri de «decomunizare» incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului), Rezoluţia nr. 1.096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluţia 1.481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare.

[53] A se vedea, în acest sens, emoționantul comunicat adresat de AFDPR instituțiilor Statului: http://afdpr.ro/informativ/adresa-comisia-juridica-camerei-deputatilor-ministerul-finantelor-ministerul-justitiei.

[54] Cf. Decretului nr. 547/1969 privind ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968, la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/g43tqnzz/decretul-nr-547-1969-pentru-ratificarea-conventiei-asupra-imprescriptibilitatii-crimelor-de-razboi-si-a-crimelor-contra-umanitatii-adoptata-de-adunarea-generala-a-organizatiei-natiunilor-unite-la-26-n. Cu această concluzie suntem în acord cu perspectiva unui avocat specializat în materia despăgubirilor pentru foștii deținuți politici care a dorit să-și păstreze anonimatul. Cf. Corespondență, București, 24/11/2014.

[55] A.A., fiziciană pensionară, București, Scrisoare către autor, 31/12/2014.

[56] Cf., de pildă: http://afdpr.ro/informativ/2340.



[59] Pentru conținutul măsurilor reparatorii și limbajul asociat a se vedea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/09/repunere-in-drepturi-versus-reabilitare.html.

[60] Octav Bjoza: „Nu se pune problema înţeleptului: ce lăsăm noi, o casă sau datorii? Noi lăsăm în urma noastră, copiilor şi nepoţilor noştri, doar lacrimile şi durerea din anii de aşteptare, din zilele şi nopţile în care se întrebau: «Oare se mai întoarce tăticu’ acasă?»“, Cotidianul, 2/03/2012.

București, 24 noiembrie 2014.