UN NOU «TRUMPISM»: ANTISEMITISMUL, HOLOCAUSTUL ȘI ISTORIA

© Plantu
Pe 1 iunie a.c. Parlamentul European a adoptat o moțiune care asimilează critica (legitimă) a politicilor israeliene cu antisemitismul. Votată cu o largă majoritate, ea cheamă statele membre și instituțiile europene să adopte definiția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA).
Definiția este rezultatul unor acțiuni începute în 2004 sub diverse denumiri sforăitoare precum: EUMC (European Union Monitoring Center on Racism and Xenophobia) sau FRA (European Union Agency for Fundamental Rights), fiind apoi susținută printr-o acțiune sistematică și de mare amploare a lobby-ului proisraelian în care ultima etapă a reprezentat-o IHRA.
Înțelegând pericolul, în martie anul trecut Comisia pentru Libertăți, Justiție și Afaceri Interne (LIBE) a Parlamentului European a refuzat introducerea insidioasei chestiuni pe agenda proprie la capitolul „diverse și adoptarea definiției. Foarte activul lobby israelian a ocolit însă prea puțin docila comisie, iar moțiunea a fost supusă dezbaterii în plen, de comun acord, de către grupurile PPE (conservatori), ALDE (liberali) și S&D (socialiști). Foarte puțini deputați au avut curajul de a cere, mai întâi, ca articolul să fie retras de pe ordinea de zi și, ulterior, să voteze contra moțiunii. Prin urmare, conducerile acestor grupuri parlamentare poartă o mare răspundere față cu încălcarea valorilor democratice europene și a libertății de expresie[1].
Cum stă România la acest capitol? Cum nu se poate mai prost. Am tratat pe larg aceste chestiuni, prin urmare, nu vom face decât să rezumăm și să completăm cu ultimele evoluții[2].
România are o „lege a memoriei holocaustului care, în ultima sa variantă, asimilează generic critica legitimă a politicilor israeliene cu antisemitismul și se amestecă brutal atât în justiție cât și în dezbaterea istorică, în privința unor subiecte precum: legionarismul, antonescianismul, Războiul antisovietic, anticomunismul și memoriile lor. Există și un organism de control și supraveghere a gândirii care operează sub sigla Statului român, Institutul „Wiesel, care pare mai degrabă o sucursală a Memorialului Holocaustului de la Washington, și care se ocupă cu cenzura istorică și memorială și cu prelucrarea ideologică a cadrelor didactice și ale corpului justiției. Iată de ce această pretenție, pe cât de stupidă și rău-intenționată din punctul de vedere al științei, pe atât de periculoasă pentru un Stat de drept, este necesar a fi denunțată sistematic.
Să o repetăm cât se poate de clar: România are nevoie de o reală cultură democratică, de transmiterea și cultivarea acestor valori, care presupun lupta împotriva tuturor formelor de rasism și xenofobie, iar nu de o utilizare a lor, în plus selectivă, conform unor scopuri politice botezate „strategice și de securitate“, care sacrifică drepturile propriilor cetățeni pe altarul politicii externe.
Fiind vorba de voluntarism politic, rezultatele acestui întreg travaliu au rămas mai degrabă de palmares, în special în domeniul aplicării Legii holocaustului efectele fiind cvasiinexistente. Prin urmare, a fost nevoie de o nouă campanie. Astfel, anul trecut țara noastră a exercitat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului, un mandat în care s-a comportat ca un avanpost în regiune al politicilor SUA și Israelului în materie și, după ce în 2016 Guvernul Cioloș a adoptat de facto definiția antisemitismului instrumental, ea a sfârșit prin a fi adoptată oficial de Guvernul Grindeanu. Totodată, a fost indicată o suită de măsuri aferente:

Pentru aplicarea acestei Definiții de lucru, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne vor iniția consultări cu instituțiile de apărare a legii, pentru identificarea măsurilor adecvate de utilizare a acestui instrument, inclusiv în programele de pregătire profesională. În baza propunerilor Ministerului Justiției, Guvernul României se va adresa Parlamentului în vederea consolidării cadrului legislativ în baza acestei inițiative. De asemenea, Ministerul Educației Naționale va asigura includerea acestei definiții în programele de educație civică[3].

Mai mult, după modelul dubioaselor protocoale DNA – SRI, în septembrie anul trecut Institutul Wiesel a încheiat protocoale cu principalele partide politice parlamentare, PSD, PNL și UDMR, în care parteneri sunt Memorialul Holocaustului din Washington (Centrala, prin Radu Ioanid, director de „divizie, cum plină de umor involuntar traduce presa română) și SNSPA (fosta Academie de Partid, noul pilon universitar al acestui tip de politici, al cărei rector este, fapt mai mult decât sugestiv, și președintele Academiei de Științe ale Securității Naționale)[4].
Pe scurt, la această nouă «Sorbonica» vor fi reciclate la seral cadrele politicii românești, protocoalele vor urma ciclurile vechilor cincinale reduse stahanovist la patru ani, în timp ce indicațiile prețioase vor fi transmise exact ca într-o relație de vasalitate, așa cum o atestă limba «de lemn» a președintelui PSD, Liviu Dragnea: „Nu am renunțat să le ofer tuturor tinerilor din România promovarea toleranței (…) și mă bucur să văd că Ambasada SUA sprijină principiul toleranței (subl. n.).[5]
Ce va urma? Este foarte greu de spus, date fiind atât antecedentele, cât și noul context internațional legat de pozițiile confuze, politicile populiste și schimbările bruște ale Administrației Trump.
Pe de o parte, probabil că autoritățile române (Executivul bicefal) vor continua acest troc cu libertățile propriilor cetățeni pentru scopuri de politică externă dintr-o anume inerție, în logica unei ancilarități convenabile, pentru că nu au o altă idee, crezând astfel că lobby-ul pe lângă unica superputere și singura lor interfață autohtonă, organizațiile evreiești internaționale, le vor asigura dacă nu câștigarea unor noi zone de decizie internă, atunci păstrarea puterii pe care o dețin.
Pe de altă parte, așa cum s-a dovedit, pentru generațiile care au trăit 45 de ani sub efectele propagandei comuniste, plus alți 27 de ani de postcomunism care au accentuat deculturalizarea moștenită, ambalarea într-o asemenea direcție este calea sigură către eșec.
Dar cel mai probabil efect va fi că autoritățile americane, autoritățile și instituțiile române, împreună cu politica instrumentalizării holocaustului și a antisemitismului vor sfârși într-o «trumperie» generalizată – amestec de minciuni, certitudini neprobate, false informații (fake news) și enunțuri primitive – care le va face de râsul lumii. Ceea ce este departe de a fi liniștitor, atât pentru exercițiul drepturilor cetățenilor României cât și, mai ales, pentru dezideratul unei anume salubrități a spiritului public autohton.

NOTE

[2] Cf. suita de articole de pe blogul nostru, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/search/label/LEGEA%20MEMORIEI.




București, 9 iunie 2017.

MAREA DEZBATERE MARE

Ea a arătat mai clar, poate, de ce dialogul este fundamental imposibil, iar discuția, dezbaterea în mod repetitiv una „de poziție: conflictul de valori. De aici și recurentele acuze reciproce: „vrem să discutăm despre morală / „nu cred că vreți să discutăm despre morală, „referendumul Coaliției este imoral etc.
Iar cele două tabere reflectă un conflict de valori pentru că sunt expresia unor moduri fundamental diferite de a vedea și concepe societatea: pe de o parte, unul tradițional, iar pe de alta, unul secularizant, iar la acest nivel nu este nimic de negociat, de tranșat, căci fiecare o va ține pe-a lui.
Începând de la sfârșitul anilor 1960 (Baby boomers, Mai ’68) noi nu mai avem un referențial, un set de valori comun, căci și-a făcut apariția o „morală alternativă, una întemeiată pe exacerbarea individualității, a sexualității, pe drepturile minorităților (sexuale y compris), ale animalelor, ecologism, feminism și discursul de gen. La noi, comunismul a înnăbușit această evoluție generală, care a răbufnit după 1990, mai întâi sub aspectul legitimei teme a drepturilor libertăți, legată de dezincriminarea homosexualității, apoi azi, cu o altă generație, sub forma extinderii lor la căsătoria (parteneriatul civil al) persoanelor de același sex.
În acest sens, cele spuse de „filozoful Sorin Cucerai sunt inexacte și eronate istoric, căci drepturile universale sunt un palier, iar evoluția societății, a moravurilor, un altul, și ele, deși merg împreună, nu trebuie confundate. Concret, autorii Declarației Universale a Drepturilor Omului a Revoluției Franceze şi Federaliștii americani au avut în vedere, de la început și programatic, și pe sclavii proveniți din colonii și femeile de pe sol național, iar starea moravurilor și legislația au urmat, în timp, racordarea lor. Dar ei nu s-au gândit niciodată, de pildă, la minoritățile sexuale.
Esența democrației este dezbaterea, iar TVR a făcut foarte bine că a găzduit-o, fie și în Sala Pașilor Pierduți a Tribunalului Mare, însă i-a arătat, în egală măsură, și limitele, căci limitele dialogului sunt, în fond, valorile în care credem.
Ar fi însă parțial, și tocmai de aceea eronat, să credem că situația se reduce la un simplu conflict valoric. Căci în fundal se reglează raporturi de putere și/sau are loc o luptă pentru resurse, care n-are decât prea puțin sau deloc de-a face cu ceea ce crede în genere populația, fapt care, de altfel, nici nu e greu de aflat, dacă interesează cu adevărat. Dar în lipsa acțiunilor eficace, aflarea-n treabă, care-și ia ca acoperire fie Tradiția, fie Progresul Secular, este ultimul nostru sport național (nu că alții ar fi însă cu mult mai breji!).
Pe de altă parte, în acest moment nici nu se poate face mare lucru, atât la nivel politic, cât și intrapolitic, căci taberele aflate în încleștare sunt în așteptare, mereu gata să-și dea lovituri decisive. Or această stare de provizorat, care este mai grea în consecințe decât războiul în toată regula, căci paralizează acțiunea instituțională, are rolul de a da o dimensiune înălțătoare unei lupte altfel banal de mundană.
Desigur, lucrurile se pot tranșa juridic, conform logicii politice, a valorilor și intereselor dominante la un moment dat în societate, dar asta-i tot, căci este iluzoriu ca cineva să poată aștepta ceva mai mult.

București, 7 iunie 2017.

LEGEA AFLATULUI ÎN TREABĂ

Mai întâi, iată știrea Agerpres:

Fără titlu
© Foto: Daniela Lupoiu 
Președintele Klaus Iohannis a semnat, marți, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste în data 14 mai.

Proiectul a fost inițiat de liberali.
În expunerea de motive a legii se arată că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini.
„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste, se precizează în expunerea de motive.

Există deja două Legi care comemorează victimele comunismului, instituite în 2011, în două date distincte: una alături de cele ale nazismului / fascismului – 23 august (Pactul Hitler–Stalin) și una specifică: 9 martie – Ziua Sfinților Mucenici. Prin urmare, România a făcut tot ce era de făcut la acest capitol, și dacă vrea să facă mai mult, atunci este excesiv, inutil și populist.
Căci este mai simplu să o ții langa cu decretele fără rost, care nici măcar nu se aplică, decât să creezi Muzeul Comunismului (din același registru) și, mai ales, să te preocupe situația reală a victimelor și a urmașilor lor prin măsuri reparatorii reale: masacrata lege a despăgubirilor (221/2009), inculparea și condamnarea responsabililor pentru activități criminale (iar nu butaforiile de procese de tip VișinescuFiciorUrsu), i tak dale...
Să mai adăugăm că este lipsit de consistență istorică și de tact politic să legi comemorarea victimelor comunismului de un singur val de arestări, precum cel din 14/15 mai 1948, care i-a vizat pe „legionari – reali, foști sau presupuși, căci regimul nu făcea distincție, dar o singură categorie de victime.
Totodată, acest act nu are drept consecință legitimarea retroactivă a acuzelor recurente ale susținătorilor celeilalte memorii (a victimelor fascismului / nazismului) de „fascism / „legionarism la adresa susținătorilor memoriei comunismului?

București, 6 iunie 2017.

DE CEALALTĂ PARTE A OGLINZII?

 Vineri 26 mai 2017
Până la o eventuală reacție, să întrebăm altceva, apropo de un detaliu din CV-ul responsabilei campaniei împotriva imposturii academice:
Ce legătură au studiile „de securitate“ cu civila temă Metode de culegere de informaţii. Particularităţi în presa de investigaţie?

Vrea cumva să spună această situație, exact cum articula Pleșiță, că „jurnalistul este tot un soi de securist“?
*
Duminică 28 mai 2017
Am citit reacția Doamnei, care este bizară: vorbește despre propria lucrare ca despre a altuia, dorește să verifice, să confrunte să compare, chestii!...
Apoi, și noi credem că este vorba despre o lucrătură a tovarășilor-din-dotare, dar se-aștepta cineva, inclusiv „acuzatoarea acuzată“, ca „ei“ să stea cu mâinile-n sân? Și dacă da, sub ce motiv, din pur masochism?
Încă, dorința demascatorilor-sub-acoperire este de o distruge moral și de a-i anula demersul care, oricât de limitat, de părtinitor, de interesat ar fi el (rezerve pe care le-am exprimat de mai multe ori!), rămâne valid, căci analiza care îl subîntinde este validă. Ceea ce vom fi obligați să admitem, de altfel, și în privința reacției-din-dotare menționată, în cazul în care se va dovedi conformă cu realitatea.
Și astfel sfârșim prin a ne învârti în cerc, din care nu vom ieși decât poate dacă vom căuta să depersonalizăm cumva acest proces de denunțare a imposturii și dacă vom lucra cu criterii universale, aplicabile tuturor – și în primul rând nouă înșine –, în fine, dacă vom reuși să agregăm o reacție de grup în interiorul disciplinelor științifice.
DACĂ... deocamdată doar imponderabile!
Înțelegem, în această epocă a exploziei vizualului, virtualului, oamenilor le plac eroii care luptă de unii singuri, iar nouă înșine ne place să facem pe războinicii solitari împotriva Răului Corupției (fie ea materială sau intelectuală). Numai că aceasta este o perspectivă în cel mai bun caz juvenilă, naivă, fără nici un efect social și instituțional palpabil în lumea reală.
Ca dovadă, unde suntem după cei câțiva ani de luptă ai acestei Amazoane împotriva plăgii numită plagiat? Exact: tot acolo de unde am plecat! Și tot acolo vom fi și peste alți ani dacă vom aștepta un alt nou profet al zilei, iar nu vom face ceea ce se face în astfel de cazuri: zi de zi, metodic și în mod asociativ...

București, 6 iunie 2017.