INTELECTUALII INTEGRI (I): MIHAIL SANDU

Pentru că spunem adesea «se fură», «se plagiază» – teribile impersonale ale unei societăți depersonalizate, aflate în linia mentală a unui revoluționar ca Pleșu, autorul panseului „toți am colaborat cu Securitatea – vom indica aici pe unul dintre acei intelectuali integri cărora le suntem datori.
Este vorba despre Mihail Sandu, fostul nostru profesor de Fizică de acum 30 de ani de la Liceul Economic Călimănești, autor de culegeri ale disciplinei, formator, mentor al echipelor olimpice române, profesor șí la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Un exemplu:
În 2014 România a găzduit la Suceava Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică. Profesorul Sandu a făcut singur subiectele de concurs – o chestiune pe cât de inedită, pe atât de complexă – care au fost validate de somitățile disciplinei. Exista însă o problemă, recurentă la noi: să nu existe vreo suspiciune de integritate, anume că olimpicii români ar fi putut primi subiectele sau măcar vreo sugestie de temă. Situația era cu atât mai complicată cu cât elevii români sunt constant dintre cei mai buni ai domeniului.
Precizăm: nu integritatea Profesorului Sandu era în discuție, căci la acest nivel o asemenea chestiune nu se pune, ci faptul de a înlătura orice posibilă suspiciune, de care era îngrijorat doar Autorul subiectelor. Iar aceste suspiciuni – dacă vor fi existat altfel decât în grijile Profesorului – au fost complet înlăturate de Proba Practică, unde România s-a clasat pe locul... 9. Căci dacă cineva dorea să trișeze, acolo o putea face, la un exercițiu complex, care de altfel face și diferența, în timpul căruia, dat fiind timpul scurt acordat, membrii echipelor își împart sarcinile.
Și o stare de fapt:
Cum credeți că au reacționat autoritățile județene când Profesorul le-a vizitat? Nici n-a apucat să deschidă gura, căci i s-a spus: „În primul rând, noi nu agreăm ceea ce faceți dvs. Apoi, să nu cereți bani!
Cine îl cunoaște pe Prof. Mihail Sandu, știe că „băiatul din satul Jiblea Nouă (așa cum își spune singur) tot ceea ce a realizat a fost pe cont propriu, că nu a așteptat niciodată nimic de la nimeni și, cu atât mai puțin, a cerut cuiva ceva. Situația artă cât de jos am ajuns, căci lui Mihail Sandu nu i-ar fi plăcut să audă decât un singur lucru: un simplu, dar necesar «mulțumesc»!
Exemplu stă noul Laborator de Fizică al Liceului Economic Călimănești, care găzduiește premiul Echipei olimpice române din 2014, făcut integral cu banii personali ai Profesorului.
În fine, vorbim adesea de patriotism, de imaginea României, de competență și integritate, și iată pe ce ar putea, pe ce este necesar să se (re)întemeieze nu doar o întreagă societate, ci chiar un «soft power» à la roumaine.

București, 29 mai 2017.

AMABASADORUL

Sursa:
Ambasada Franței la București
Pe 26 mai 2017 la RFI jurnalistul Nicolas Don a dialogat cu François Saint-Paul, ambasadorul Franței în România, care în curând va părăsi postul.
Prin comparație cu situația de acum trei ani, când și-a început mandatul, diplomatul a spus două lucruri:
1) A remarcat schimbarea de generații din țara noastră: intrarea în scenă a uneia nerăbdătoare, globalizată, „internetizată, care dorește schimbări sociale şi instituționale rapide și profunde;
2) O evocare: prima carte pe care a citit-o când a învățat limba română a fost lucrarea lui Boia, De ce este România altfel? Pentru a spune: „Acum i-aş zice: «Ascultă, Lucian, ar trebui să scrii o carte intitulată De ce este România la fel? Căci: aveți probleme cu corupția? Și noi avem: vedeți începutul campaniei electorale! Aveți probleme cu Statul de drept? Și noi avem! Aveți probleme cu eficiența? Și noi avem!» Ce vreau să spun este că nu te poți justifica la nesfârșit spunând: «Știți, noi suntem români, noi nu putem»...
Pentru unii poate părea elementar că schimbările sociale, instituționale presupun un travaliu permanent și de lungă durată, la fel cum globalizarea ultimelor decenii a făcut ca problemele țărilor mici să fie de același tip cu cele ale țărilor mari. Doar că atunci când aceste lucruri le spunem noi are o pondere, și cu totul alta când le spune ambasadorul unei țări majore!

București, 28 mai 2017.


ÎNCEPUTUL PROCESULUI URSU

Gheorghe Ursu
        Captură Tv
Butaforia proceselor de tip Vișinescu – Ficior continuă

După primul proces, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, am încetat să ne mai preocupăm de subiect, care este pierdere de vreme, căci nu aduce vreun plus nici cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor[1].
Noul avatar al subiectului poate fi tratat în puține rânduri[2]:
1) Despre victimă și familia ei: Gheorghe Ursu putea fi la vremea respectivă salvat. Liga Drepturilor Omului de la Paris (Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu, Paul Goma) era pregătită să intervină, să facă publicitate („scandal, cum se spunea atunci), la fel cum s-a întâmplat și în alte cazuri ale perioadei – Vasile Paraschiv, Radu Filipescu – care, în ciuda represiunii nu mai puțin brutale a Securității, au scăpat cu viață. Doar că familia Ursu s-a opus, iar Liga i-a respectat dorința, și acea decizie i-a fost fatală lui „Babu...
2) Faptul că aceste cazuri ajung azi în instanță indică în mod clar situația că se vor solda cu condamnări, iar rolul trist-celebrelor deja NUP-uri de până acum câțiva ani a fost să împiedice tocmai publicitatea, dezbaterea lor și, mai ales, orice posibilă evoluție imprevizibilă în instanță. Să ne imaginăm doar ce s-ar fi întâmplat dacă procesele ar fi avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, când presa era cât de cât presă, iar prima generație a pușcăriilor politice nu plecase încă spre o lume mai bună, ba chiar exista și o agregare anticomunistă notabilă...
3) S-a structurat deja un modus operandi: sunt aduse în fața instanței cazuri de autori care mai de care mai epuizați (fizic, mental și „ca valoare de întrebuințare), tot așa cum sunt vizate familiile victimelor cu pondere socială și mediatică, precum fiicele lui Ioan Bărbuș (în cazul Vișinescu), liderul AFDPR și secretar de Stat Octav Bjoza (în cazul Ficior) sau, în acest caz, fiul opozantului ucis, Andrei Ursu.
Ne-am declara, la rigoare, convinși pe deplin de acuratețea juridică a demersului dacă Parchetul s-ar apleca nu doar asupra aceastei pleiade de „lideri de opinie, „persoane sus-puse și membri ai Intelighenția, ci și a cazurilor familiilor nenumăraților „Ion și „Gheorghe uciși în condiții asemănătoare în timpul regimului comunist, sau măcar a ansamblului cauzelor care au făcut obiectul așa-numitului dosar „Procesul comunismului, soldate toate cu neînceperea urmăririi penale, din care Parchetul extrage, la intervale rare și printr-un hocus pocus, unele dintre ele. Și corolar, dacă aceste procese nu s-ar desfășura ca și cum Vișinescu, Ficior și ceilalți ar fi făcut crimele care li se impută de unii singuri, fără ordinele superioare și concursul subordonaților, iar Parchetul și instanțele s-ar strădui să înțeleagă structura de comandă (chain of command), și s-ar preocupa să inculpe și asociații lor.
4) Faptul că abia după 25 de ani de la căderea regimului comunist se discută în instanță aceste cazuri este în sine o dovadă a continuității – de oameni, practici și structuri – între vechiul regim și cel postrevoluționar. Prin urmare, argumentația fiului victimei: „Noul stat nu are nicio legătură cu obiectul cauzei. Nu poate fi tras la răspundere[3] este stranie. Înțelegem tactica avocățească (motiv: în general, populația nu susține calea juridică de abordare a moștenirii comuniste, și cu atât mai puțin atunci când implică despăgubiri materiale), dar ea este falacioasă istoric și moral. În plus, este ilogică, întrucât inconsistentă, circulară: dacă Statul român a devenit chiar ieri, când s-a aplecat asupra cauzei, altceva decât a fost până în 1989, nu se înțelege de ce ar trebui să o mai judece. Doar pentru a acorda familiei victimei o tardivă satisfacție morală? Corolar, devine Statul român „democratic atunci când se ocupă de cazurile care ne interesează pe noi, iar nu și de restul victimelor?
5) Aceste procese – târzii, foarte selective – nu doar că nu aduc vreo clarificare istorică necesară dar, mai mult, mai grav, sunt compromițătoare atât pentru urmașii victimelor cât și, mai ales, pentru memoria victimelor și ideea de justiție. Căci dacă justiția nu se aplică tuturor, atunci ea nu este justiție!
Se pare însă că este nevoie, în context, și de crearea impresiei că Parchetul – parte a Executivului bicefal angajat într-un conflict politic pe viață și pe moarte – luptă împotriva „ciumei roșii...
6) În fine, ar fi util de eliminat o iluzie, altminteri înălțătoare: „Condamnările foştilor oficiali şi funcţionari comunişti trebuie urmate şi de o politică de desecretizare a documentelor create de regimul construit [comunist] şi intrarea lor în circuitul ştiinţific.[4]
Faptul că România menține secretă nu doar mare parte a informațiilor regimului totalitar, ci chiar a legislației acestuia, se întâmplă din pricina cvasiabsenței dezbaterii sociale și istorice și a interesului public pentru aceste chestiuni, reflex, și ele, al slabei noastre capacități asociative și civice. Prin urmare, este ușor de estimat că procesele de acest tip (ceea ce s-a și dovedit, de altfel, după primele două) nu vor face decât inversul: să legitimeze o iluzorie despărțire de trecutul comunist și, în același timp și tocmai de aceea, să păstreze deplânsa „continuitate a culturii secretului ridicată la rang de politică de stat de către regimul comunist și preluată după 1989 de către statul român postdecembrist și structurile sale[5].
*
Anticomunismul sui-generis care mai animă azi intelighenția noastră (intelectuali, literați, ziariști, „analiști politici și alți „lideri de opinie) este când lacrimogen, când ideologic, însă în ambele cazuri interesat, și lăsăm deoparte chestiunea despăgubirilor, care poate fi ea însăși un motiv subordonat. Să eliminăm o posibilă neînțelegere: beneficiarii au dreptul de a primi despăgubiri, dar ar fi util să mediteze la faptul că în acest context ele sunt privilegiul unor aleși, iar nu drepturile unei întregi categorii uitate, care este nevoită să se mulțumească cu ceea ce cade de la masa stăpânilor[6].
În locul acestui tip de anticomunism, ar fi utilă o interogare pragmatică a beneficiilor sociale ale demersului, istoric și reparatoriu deopotrivă. Înțelegem contextul social și suntem nevoiți să-l luăm în considerare, oricât de puțin ne-ar conveni: populația – născută, crescută în comunism, plus o generație în postcomunism – nu agreează acest mod juridic de raportare la moștenirea vechiului regim, la fel cum instituțiile europene nu obligă Statele membre să se aplece asupra cazurilor de criminalitate de dincolo de orizontul temporal al Tratatului lor de bază, cu două excepții în cazul nostru: crimele Revoluției și Mineriadei din 13–15 iunie 1990[7].
Iar dacă concluzia este că aceste beneficii sunt iluzorii, atunci rămâne întrebarea: cui și în ce fel folosesc procesele criminalilor comuniști?

NOTE
[1] A se vedea suita de zece articole de pe acest blog la adresa:

[2] Pentru expunerea primei înfățișări în instanță, cf. Dumitru Lăcătușu, Relatare de la procesul Gheorghe Ursu. Spinoasa problemă a continuității între instituțiile statului român de azi cu cel comunist, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/relatare-de-la-procesul-gheorghe-ursu-spinoasa-problema-a-continuitatii-intre-institutiile-statului-roman-de-azi-cu-cel-comunist/.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Pentru chestiune cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.

[7] Pentru un bilanț al manierelor de raportare la trecutul comunist cf. Mémoires communistes, mémoires du communisme en Roumanie, în «Communisme 2015», sous la direction de Stéphane Courtois, Paris, Éditions Vendemiaire, 2015, pp. 169–182, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/11/memoires-communistes-memoires-du.html.

București, 14 mai 2017.