 |
| 2017 © Mircea Stănescu |
Vineri 3 februarie 2017
Dincolo de obstetrica și ginecologia
protestelor
Sunt comunicatele Bisericilor tradiționale, care îndeamnă la calm, fiind nu
doar oportune, ci binevenite în context.
Cronologic, primul este cel catolic, oarecum parțial, iar autocritica
rațională („cu toții suntem responsabili“) nu șterge complet constatarea.
Din contră, cel ortodox, oricât de întârziat ar putea fi apreciat, este
remarcabil prin raționalitate și echilibru, căci pune într-o justă balanță
lupta anticorupție și pacea socială, vorbind astfel o limbă mai limpede decât
întreaga clasă politică. Să notăm că trimiterea sa explicită la Decalog
(implicit „Să nu furi“)
este făcută în condițiile în care DNA face descinderi în Episcopiile Tomisului
și Olteniei.
Sâmbătă 4 februarie 2017
Cât am fost eu de în răspăr cu protestele-astea, sunt nevoit să recunosc un
lucru: dacă copiii-ăștia au reușit, așa cum și-au propus, să-i f__ă p-ăștia de
la PSD, înseamnă că au c___e.
Iar despre mamele-acelea cu copii, ce să mai zic? Să nu te pui cu mamele-cu-copii!...
Duminică 5 februarie 2017
S-a-ncălzit
afară, înseamnă că Protestele continuă cu o Primăvară Arabă?
*
Din nou despre comunicatul BOR
Când citești așa ceva, îți ai seama că Biserica știe mai multe nu doar
despre Moarte, ci și despre Lume, Viață și Politică – ba chiar și despre
Securitatea comunistă – decât toți politicienii la un loc.
Este semnul că, în ciuda jelaniilor noastre periodice, Biserica e vie.
Cu îndemnul său de a urma Decalogul și de a ține la pacea socială, ea a
condamnat nu doar corupția (Porunca a VIII-a), ci și excesul generațional
(Porunca a V-a: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta“.
Iar poruncile acestea sunt cumva ca drepturile omului, adică indivizibile:
una nu poate fi invocată împotriva celeilalte, nici nu pot fi luate selectiv,
ci doar împreună!
*
Noiembrie 2015, prima intrare în scenă a Generației de acum:
„Există mai multe generații pe care Piața le agregă, însă faptul decisiv
este că ea îşi păstrează memoria, cea care îi dă identitate, în ciuda a ceea ce
se crede în mod curent. Astfel, se regăsesc teme centrale precum: dosarele
Revoluției, lustrația («punctul 8 din Proclamația de la Timişoara») sau
sloganurile «Pieței Universității» (1990) și Alianței Civice a anilor 1990.
(...)
8) Manifestanții au o memorie vie a protestelor, a «Pieței Universității»,
dar nu acelaşi lucru pare să se întâmple şi cu învățămintele, ceea ce este
oarecum explicabil: o altă generație intră în scenă, cea născută după
«Revoluție». Să-şi strige deci durerea, să-şi facă auzită vocea, şi tot va fi
un câştig!“
*
Despre o tăcere: AFDPR
În actualul context lipsește această voce, situație care are rolul de a
contraria, cel puțin pentru că principala organizație a foștilor deținuți politici
se definește pe sine drept „conştiinţa morală a națiunii“.
Însă la o aplecare mai atentă, AFDPR şi președintele ei au o anume
îndreptățire să rămână rezervați, dat fiind că anticomunismul ca politică este
mort, deşi nedeclarat și neîngropat.
În fine, ca unul care am spus tot răul din lume despre prestația din anii
din urmă a Asociației, nuanțez, în linia lui I.D. Sârbu: nu vă grăbiți să-i
judecați pe acești oameni atât pentru ceea ce au făcut, ci mai ales pentru ceea
ce au refuzat să facă!
Sunt deci momente în care tăcerea, dacă nu este chiar o virtute (ca pe
vremea lui Stalin, a lui Gheorghiu-Dej), nu este nici puțin lucru.
Luni 6 februarie 2017
Dacă îmi permite Generația 2017, reiau o propunere mai veche pentru soluționarea
conflictului politic piroman:
Teză: Lupta anticorupție fără scrupule, contra adeversarilor politici și în
afara Constituției.
Antiteză: Garanții procedurale pentru „ai noștri“.
Sinteză: Luptă anticorupție cu garanții procedurale și în limitele Constituției.
Da, știu, mi se va spune că aceasta este o soluție în linia dialecticii comuniste,
prin urmare, răspund: Așa și este, dar merge foarte bine, atât pentru „ciuma
roșie“, cât și pentru
președintele cu sindrom Baader–Meinhof.
*
Revoluționarii au început să aibă ceva îndoieli, și le manifestă, recunosc
că idealul lor e cumva și chior și șchiop, ba chiar și unilateral, și simt
impulsul de a contrabalansa.
Din nefericire, este prea târziu, răul a fost făcut, iar orice vor face de
acum încolo, o perioadă până când uitarea se va așterne peste aceste
evenimente, va fi suspect de partizanat.
Am însă o bănuială nu foarte pură cu privire la intențiile lor, pe care le
presupun la fel de impure: ca unii care vin din piață, înțeleg că mișcarea generațională
a trecut la reflux?
*
Acum, la Realitatea Tv:
Cică Iulian Fota a fost în Piața Universității 1990, a fost membru în PNȚ
și are amintiri cu minerii care l-au alergat!
Marți 7 februarie 2017
Conflictul generațional în termenii
protestatarului jurnalist
Cuvântul cheie: depresie.
S-a căscat o prăpastie între generații și
nu mai ajunge iubirea dintr-o parte în alta (subl. m.). Mai ales cea de la
părinți la copii nu mai ajunge. Vă rog, nu mi-o spuneți pe-aia cu „părinții
care s-au sacrificat ca să ne facă și să ne crească“, ca dovadă supremă
de iubire. Niciunul dintre noi nu le-am cerut alor noști „Mamă, tată, vreau să
mă aduceți pe lume!“. Ba unii, dacă am fi putut, am fi ales să îi
rugăm să nu ne nască, dar nu am avut această opțiune. Acum, că suntem aici
independent de voința noastră, ne-am dori să contăm pentru ei mai mult decât
orice altceva. Nu e ceva rațional, e
emoție și atât (subl. m.).
Altfel, îi înțeleg și pe ei, au crescut în
comunism și poate au tradus iubirea mai mult în mâncare, condiții minime de
trai, rechizite și meditații decât în mângâiere și emoție. Nu pot să condamn o
întreagă generație, care a trăit altfel și a învățat altfel, pentru că nu
înțelege dragostea așa cum o înțelegem noi. Am scris însă aceste rânduri ca un
exercițiu de înțelegere și pentru
generația noastră. Aș vrea să nu mai fie condamnată nici ea, când se așază pe
marginea prăpastiei și plânge din cauză că mama și tata par să-l iubească mai
mult pe Gâdea și să aibă mai mare încredere în el. (emoticon smile)
Nu e aroganță, nu e nici dispreț în
cartoanele alea pe care scrie „Mama, tata, mi-aș dori să mă credeți pe mine,
copilul vostru!“. Uneori, deși suntem adulți pe
dinafară, pe dinăuntru suntem doar niște copii mici care au nevoie de părinți
(subl. m.) și își mai strigă, din când în când, nevoia
pe Facebook sau pe pancarte, la protest. (emoticon smile)
*
Un gând
Acum, când protestele și-au atins scopul, iar mișcarea pare să se îndrepte
spre reflux, guvernul şi schimbarea lui au devenit cele mai mici probleme, căci
guvernele vin și pleacă, nu însă și conflictul de generație, o chestiune mult
mai sensibilă și complicată.
Am trăit ceva similar în 1990 cu generația mea, una de ruptură în toate
sensurile, vorbesc deci din experiență directă și pot să spun aici două
lucruri, anume:
1) Fiecare generație se crede mai grozavă decât anterioara, atunci când se
află cu ea în ruptură, în conflict, până în momentul în care membrii ei cei mai
conștienți constată că în jur se face un loc gol, ba chiar se cască o prăpastie
(în vreme ce restul continuă să arunce vina pe „moștenirea grea a trecutului“, exact ca politicienii);
2) Apoi urmează ceva infinit mai greu: să refaci, să reconstruiești punți,
căci altfel viața ar fi un pustiu.
Ştiu, va fi greu de prelucrat această experiență: o generație ieșită din
țâțâni înseamnă depresie, care se asociază, în fazele ei radicale, cu psihoza
și tot soiul de manii, tocmai de aceea Piața a agregat și tot soiul de
frustrați, tarați, mutilați, întârziați și alți nef___ți, ba chiar și nebuni sadea,
căci expresia sa standard este una de semi-nebunie.
Încă ceva: în acest proces politicienii, de orice culoare, vechii sau noii
(ce dorm deja în Parlament sau se arată chiar mai pierduți ori incoerenți) sunt
ultimii aliați. Ei nu înțeleg problema, iar dacă o înțeleg, este în contra
interesului lor să o formuleze.
Paradoxal, singurul care a înțeles la noi o asemenea problemă, ba chiar a
și expus-o, a fost bătrânul bolșevic Ion Iliescu, atunci când ne-a numit pe
noi, cei din Piața Universității 1990, „capete înfierbântate“. Diagnosticul, care ni s-a părut atunci pe
cât de dezagreabil, pe atăt de jignitor, era exact, căci omul – hai să-i spun
așa – cunoștea „simptomele“ din 1956, când participase la reprimarea altei generații aflate în
conflict cu cea a părinților săi, cea a „ungariştilor“.
Prin urmare, vestea proastă este, în acest caz, și cea bună: singurii
aliați veritabili ai acestor crizați nu sunt alții decât părinții lor, căci
acolo va exista întotdeauna un umăr pe care să-și pună capul.
*
Politica externă și depresia
Pentru că văd cum se răspăndeşte o veselie tâmpă (iar aici îmi măsor
cuvintele, cel folosit fiind prea blând), care se traduce, în limbajul
„piețarilor“,
prin „îmi pare bine c-am luat țeapă“ (cf. http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21592978-europa-lumea-schimba-periculos-tocmai-acum-derapeaza-romania.htm), aș face un apel van la rațiune:
Politica externă nu este o simplă prelungire a celei interne, și în nici un
caz a psihozei maniaco-depresive, politice și generaționale prezente, prin
urmare, voi face aici apologia unui securist bătrân care conduce acum Ministerul român de externe, şi care a făcut în
acest timp exact ce trebuia făcut: să profite de vidul geopolitic creat pentru
a recâștiga, pentru România, un anume spațiu de manevră, dacă nu chiar de
autonomie.
N-am să vă spun ce înseamnă pentru o țară ca România, neimportantă
economic, strategic, să nu aibă loc de-ntors, să fie doar cu spatele la zid
(Rusia), dar când vă veți plânge în viitor că țara noastră este preșul SUA, al
puternicilor UE, să vă aduceți aminte acest moment ratat, nu în primul rând,
nici exclusiv, dar și din cauza voastră.
Acum bucurați-vă de acest act nu doar piroman, ci chiar sinucigaș: am
eşuat!
*
Președintele: gest confuz, provocator, belicos, inutil în
Parlament
Stilul, de-acum prea bine cunoscut: împleticit, greoi, metalic. Când vrea
să spună însă glume, atunci e de-a dreptul mortal – un ardelean tipic! (cf. http://m.hotnews.ro/stire/21592894)
Pentru a fi obligat să rămână în limitele unui arbitru al jocului politic
(iar nu actor), acestea sunt de stabilit constituțional, căci altfel ajungem din
nou exact unde ne aflăm acum, anume la bunul său plac.
Formularea sa cu „decât mai puțin, mai bine mai mult, dar nu prea mult“, în cel mai bun caz i-ar face să se
crăcăneze de râs pe părinții democrației moderne, de la Montesquieu până la federaliştii
americani şi Tocqueville.
Şi o dedicație, Alexis de Tocqueville, Souvenirs,
care ridică o temă pentru un adevărat referendum, nu butaforii precum a lui
Băsescu, a sa, care le permit nu doar să supraviețuiască politic în contra
opțiunilor populare, ci chiar să ducă un război în interiorul puterilor
statului împotriva acestora.
Despre guvernarea republicană:
Eu înțeleg prin guvernarea republicană
puterea executivă electivă.
Despre președinte şi raporturile sale cu Parlamentul:
Aveam dreptate și unii, și ceilalți. Pusă așa, problema era insolubilă, dar
națiunea așa o punea. A lăsa președintelui puterea pe care o avusese regele și
a-l desemna cu ajutorul poporului însemna a face imposibilă Republica. Așa cum
am mai spus-o, era necesar fie ca puterile sale să fie limitate, fie ca el să
fie ales de către Adunare, însă națiunea nu voia nici una, nici alta.
dacă vrem ca președintele să poată fi, fără a pune în pericol Republica,
alesul poporului, se cuvenea ca prerogativele sale să fie foarte restrânse; de
altfel, nici nu știu dacă asta este suficient, fiindcă, restrânse prin lege,
ele ar fi păstrat totuși, datorită memoriei și obișnuințelor, întinderea de
odinioară. Dacă, dimpotrivă, președintelui îi erau lăsate puterile, el nu
trebuia ales de către popor.
*
Acum, că Revoluția s-a mai domolit, revoluționarii-cu-voie-de-la-poliție au
trecut la teoretizări: nu vor un Președinte mediator, în limitele și așa prea
largi ale prevederilor constituționale și cutumelor, ci un președinte fară nici
o idee politică veritabilă, lider al unei opoziții impotente într-o coabitare
imposibilă, adică o butaforie de chef de
guerre.
Aceşti crizați sunt, de altfel, singurul lui colac de salvare politică
într-o preocupare devenită exclusivă.
Şi ne mai mirăm că lumea îl regretă pe Ceauşescu, că e nostalgică după
Iliescu!
*
Teoreticienii
Revoluției generaționale: jurnaliști de vârsta a doua.
*
Poporul are dreptate: de 27 de ani spune regulat, în sondajele de opinie,
că „țara se îndreaptă într-o direcție greșită“.
Acum se vede însă mai bine că poporul a fost indulgent: țara lui se
îndreaptă spre nicăiri!
*
Cuvântul zilei: „dialog“
În fapt, este „limbă de lemn“, nimeni nu vrea dialog cu nimeni.
Am un mic caiet de doleanțe, din care extrag o cerere, pe care o adresez
revoluționarilor din Piață, care se pare că au intrare la Președinte. Prin
urmare, o formulez:
Dacă Guvernul a procedat la un început de perestroika, desecretizâd stenogramele Ordonanței ghinioniste, l-aș
ruga pe Președinte să facă un gest de glasnost’
similar, desecretizând Hotărârile CSAT privitoare la lupta anticorupție.
Mulțumesc anticipat!
*
Ce-mi place mie acest CSM!
Al cărui purtător de cuvânt răspunde la telefon la 1.30 din noapte, în
chiar Noaptea Neagră a Ordonanței, în emisiunea lui Rareș Bogdan de la Realitatea Tv, dar care nu suflă un
cuvințel despre Hotărârile secrete ale CSAT privitoare la lupta anticorupție,
nici la echipele mixte DNA–SRI, nici la „câmpul tactic“ al serviciilor secrete în justiție, nici
la „jocurile operative“
din dosare și, mai ales, de pe lângă ele.
România, data stelară 2017: o putere în Stat
(judecătorească) servantă unei părți a Executivului bicefal (Președinția).
Să trăiți, șefu!
*
Acum la (I)Realitatea Tv
Iulian Fota se definește identitar ca: „pașoptist, urmaș al lui Traian“!
Dacă nu mâncă sarmale și bea țuică, tot dăgeaba!
Ca să vedeți și ’mneavoastră ce rector de securiști avem
noi...
În fine, da’ o gură de aer proaspăt n-ar merge?
*
Despre cea de-a treia putere în Stat
Componența CSAT în 2005, momentul în care au început să fie emise
Hotărârile secrete ale organismului privind lupta anticorupție defășurată în
afara Constituției:
Traian Băsescu (președinte)
Călin Popescu Tariceanu (prim-ministru)
Mihai Răzvan Ungureanu (ministrul de externe)
Vasile Blaga (ministrul de interne)
Teodor Atanasiu (ministrul Apararii Nationale)
Codrut Sereș (ministrul Economiei si Comertului)
Sebastian Vlădescu (ministrul Finantelor)
Monica Macovei (ministrul Justitiei)
Eugen Nicolăescu (ministrul Sănătăţii)
Gheorghe Flutur (ministrul Agriculturii)
Renate Weber (consilier prezidențial).
După cum se vede, ei sunt din tot spectrul, ba chiar și corifei ai
„societății civile“,
precum Weber, mai puțin PSD, care va veni ulterior. Unii au căzut ei înșiși
pradă acestei „lupte fracționiste fără principii“ a „sistemului“, în care Zeița Oarbă a devenit un simplu
instrument.
De remarcat un membru proeminent, foarte vocal în prezent, Tăriceanu.
Să privim acum organismele magistraților.
După 11 ani de „luptă ascuțită împotriva corupției“, care a avut ca efect că, în loc să scadă,
buruiana aceasta a crescut în mod straniu, proportional cu încrâncenarea
luptei, pe 8 decembrie 2015 UNJR, una dintre asociațiile magistraților
(cealaltă fiind ocupată, căci parte în „echipele mixte“, a băgat capul între umeri), a cerut CSAT
să-i spună ce-i cu hotărârile în chestie.
Văzută din interior, treaba trebuie să fi fost foarte groasă:
credibilitatea judecătorilor și a actelor lor va fi ajuns undeva la zero și,
mai important, presiunile asupra lor din partea echipelor operative mixte și
nemixte vor fi atins cote astronomice.
Urmare, pe 11 februarie 2016 CSAT i-a invitat pe juzi la „discuții“, ca să vadă ce-i mână-n luptă, iar
aceștia, ca să nu-și piardă fața precum Chinezii, au pus condiții de glasnosti
a întâlnirii. Ce-au vorbit acolo nu ne-au spus, ca să nu afle Rușii, dar în
urma întâlnirii CSAT le-a trimis, cinci zile mai târziu, o scrisorică în care
recunoștea, nespășit și cu gura pungă, imputările.
Ce-au făcut însă acești cei mai curați judecători din țară, în frunte cu
vedeta media Dana Gîrbovan de la Cluuuj, acești garanți ai imparțialității
justiției? Au făcut scrisorica publică?
Ei, aș, au așteptat! Ce-au așteptat? Cum, ce să aștepte, soro? Scandalul
dintre puterile în Stat din ianuarie 2017 dintre o parte a Executivului bicefal
(Guvernul) și Legislativ, pe de o parte, și cealaltă parte a aceluiași Executiv
(Președinția și prelungiririle, serviciile secrete), pe de altă parte. Astfel,
ei au publicat-o pe data de 16, la fix 1 an și o lună de la primirea ei.
De ce la atâta timp distanță și de ce acum?
Păi aici vă rog frumos să lăsați la o parte orice bună credință naturală și
să gândiți Realpolitik: fiind vorba
despre o luptă de putere, rolul judecătorilor nu era să moară pe altarul
Dreptății, ci să se insereze în această luptă pentru putere, adică să-și
câștige propriul spațiu de manevră fără a deranja prea tare pe nimeni și, mai
ales, fără să-și piardă complet fața, precum aceiași Chinezi.
Acum că am încheiat de descris acest tablou demn nu de un Stat de drept,
nici de unul membru NATO, UE, ci de hulita Rusie a lui Putin, cred că ne putem
întoarce la proteste:
Trăiască Revoluția!
Miercuri 8 februarie 2017
Ce se întâmplă pe fondul Revoluției?
Premierul Sorin Grindeanu a discutat marți la Palatul Victoria cu
reprezentanți ai Ambasadei SUA și ai companiei Bell Helicopter. Întâlnirea
survine după ce în luna decembrie Airbus a cerut lămuriri de la IAR Ghimbav în
legătură cu parteneriatul semnat cu Bell. Francezii spuneau atunci că
memorandumul „pune în pericol prezenţa Airbus Helicopters în România“. / Americanii sunt
interesați să vândă României elicoptere de atac Viper, după ce în toamna
trecută [România] a semnat și un memorandum cu IAR Ghimbav pentru servicii de
mentenanță la modelul propus.
O țară instabilă este o pradă ușoară...
*
Să vedem cu ce se mai ocupă psihologii
patriei
În loc să se uite-n gura Generației crizate.
Un interviu din care am aflat că a sări de la o informație la alta pe
Internet, la televizor se numește modul psihologic „default“, iar această stare provoacă „orgasm“ (să mă ierte cititorii, dar nu pentru
absența pudibonderiei, ci a orgasmului însuși!).
În fine, până la urmă tot am rămas cu ceva, şi anume că psihologii cu
mustață sunt mai sexi decât politicienii cu mustață doar pentru că citesc în
mase!
*
Un
alt ideolog vechi-nou al Revoluției care profețește despre mălaiul pentru
vrăbiile visătoare.
Sebastian
Lăzăroiu:
Una
din cele mai mari gogorițe de zilele astea e despre România dezbinată. Adevărul
e că România n-a fost niciodată mai unită.
*
Cam cum arată o analiză politică
Sunt de luat cu prudență considerațiile cu privire la Germania, față de
care site-ul, expresie a Grupului Vişegrad, este în clivaj. În schimb,
radiografia protestului de la noi este foarte pertinentă, şi ea este expusă
fără menajamente, iar cititorii mei bănuiesc deja că subscriu.
Opinia mea este însă că articolul ratează, în final, răspunsul la întrebarea,
pusă de altfel corect: „De ce se întâmplă această demență?“
Or acest răspuns este, în final, criza unei generații care a primit prea
mult, dorește să dea prea puțin în schimb, iar ținta sa este Luna de pe Cer, și
care va sucomba, vorba lui Kant, în visare (Schwermerei).
Este o revoluție nu a săracilor, ci a îmbuibaților, o expresie a acelui
paradox sesizat de Tocqueville în Despre
democrație în America, pe care l-a numit „principiul justiției relative“ și care se traduce astfel, în contextul
nostru: „Cei mai nemulțumiți nu sunt cei care muncesc pe 10 milioane de lei
vechi la patron ci, comparativ, cei care câștigă cel mai bine.“ Sau, în termenii protestatarilor înșiși: „Mai
bine corporatist, decât comunist“ (lozincă din Piață, 22 ianuarie a.c.). De aceea revendicările lor nu au
nimic social, economic, nici nu vizează simple idealuri, precum toate generațiile precedente, ci
glisează în abstracțiuni periculoase.
Aferim!
*
În spatele gardului Cotrocenilor, pe care scrie: „Moarte amnistiei“, se ascunde leopardul celui mai dubios
proiect de amnistie de după 1990, care nici măcar bătrânului bolșevic Iliescu
nu i-a trecut prin cap: amnistierea crimelor și criminalilor Revoluției.
Da, știu, asta e propagandă rusă, însă faptul nu o face deloc neadevărată,
ba chiar din contra!
În fine, știu și că revoluționarii nu vor avea nica de spus, așa că nu mai
întreb nimic. Doar un cuvânt:
Noapte bună!
*
Cică a apărut și Manifestul Pieței, şi noua Proclamație de la Timișoara,
iar acum circulă listele cu noii miniștri.
N-am văzut în viața mea niște oameni mai decuplați de realitate decât
acești tineri crizați, dar, mai ales pentru o generație care se imaginează
liberă și lipsită de prejudecăți, o atât de mare servitute voluntară, deși știu
cum este să-ți ardă tâmplele și să-ți ia foc capul !
*
Ce-mi place mie păruiala dintre dame!
Altfel, ca simplu habarnist în ale dreptului, cred că nici lui Iordache,
cel mai detestat om al momentului, nu i-ar fi prea greu să-i dea lecții
Preotesei Anticorupției!
În concluzie: da, și mie îmi place Dana Gîrbovan – tânără, blondă, ochi
albaștri – iar dacă n-ar avea acel prea pronunțat accent ardelenesc ar putea
deveni chiar imaginea Zeiței Justiției în lupta cu Ciuma Roşie!
*
Am aflat ultima revelație a revoluționarilor: noi, ăștia, foștii „golani“ ai Pieței Universității, suntem mai
dubioși chiar decât „ciuma roșie“ căci, în loc să-i încurajăm părintește să se-arunce cu capu-n gard, îi
neînțelegem, criticăm, descurajăm, demobilizăm, dezangajăm.
Răspund pe același ton voit blând, parintesc, lipsit de orice nuanță de
autoritate, de superioritate, dar și de menajamente:
Copii, ce-ar fi ca voi să vă comportați, în sfârșit, ca niște oameni mari
și să o
dovediți astfel:
1) Să nu mai căutați vinovați imaginari;
2) Dacă, în ciuda sfaturilor părintești care vă infirmă așteptările privind
pulsiunile suicidare, țineți cu tot dinadinsul să vă dați cu capetele de
pereți, de ce n-o faceți pur şi simplu fără a ne mai ține pe noi de responsabili
și a ne lua de martori?
Şi după ce voi vă veți frănge găturile iar noi vom fi nevoiți să vă adunăm
de pe jos, vom mai sta de vorbă; dacă vom mai avea cu cine!
Bine?
*
Singurul jurnalist – hai să-i spun așa – care a-nțeles că peste criza
politică se suprapune o criză de generație este... Rareș Bogdan.
L-am văzut în Noaptea Neagră a Ordonanței cum a intrat în emisie începând
să înjure (la propriu) și să amenințe cu emigrarea (a sa, nu a altora). N-am
înțeles pe moment ce l-a apucat, știut fiind că un exemplu de persoană mai
integrată în „sistem“
cu greu ne-ar putea veni în minte.
Omul înțelesese care era valul – sigur, mai degrabă instinctiv decât
conceptual – și se suia pe el în maniera cea
mai de jos, demagogică, acțiune care i-a reușit din plin (aseară se lăuda cu
cotele astronomice de audiență ale emisiunii şi/sau postului său).
Iată deci tribunul și tribuna Revoluției! Vă plac, copii? Ei, dacă vă plac,
să-i stăpâniți sănătoși!
*
Un președinte nu doar fără nici o viziune, ci fără nici o idee politică
elementară, alta decât de a căuta salvarea politică, prima factură de plătit
fiind chiar prețul inutilului referendum, pe care îl dorește asimilat fraudulos
unui plebiscit al acțiunii sale figurative.
Și cum un stabiliment pentru politicienii eșuați nu există, ne vom târî cu
el așa încă trei ani.
PSD are nevoie de răgaz, nefiind în poziția de a schița vreo reacție, dat
fiind contextul – să nu supere „copiii care mușcă
din părinți“ –, aşa că
singurul gest de oarecare opoziție a rămas în sarcina UDMR, dar și acela a fost
pur retoric.
La Bulivar, birjar!
*
Ce veselie tâmpă a fost azi în Parlament
Schimbătorii de replici s-au comportat asemeni unora scăpați cu viață
dintr-un accident (auto, aviatic ori chiar marin)!
București, 8 februarie 2017.
