UN NOU «TRUMPISM»: ANTISEMITISMUL, HOLOCAUSTUL ȘI ISTORIA

© Plantu
Pe 1 iunie a.c. Parlamentul European a adoptat o moțiune care asimilează critica (legitimă) a politicilor israeliene cu antisemitismul. Votată cu o largă majoritate, ea cheamă statele membre și instituțiile europene să adopte definiția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA).
Definiția este rezultatul unor acțiuni începute în 2004 sub diverse denumiri sforăitoare precum: EUMC (European Union Monitoring Center on Racism and Xenophobia) sau FRA (European Union Agency for Fundamental Rights), fiind apoi susținută printr-o acțiune sistematică și de mare amploare a lobby-ului proisraelian în care ultima etapă a reprezentat-o IHRA.
Înțelegând pericolul, în martie anul trecut Comisia pentru Libertăți, Justiție și Afaceri Interne (LIBE) a Parlamentului European a refuzat introducerea insidioasei chestiuni pe agenda proprie la capitolul „diverse și adoptarea definiției. Foarte activul lobby israelian a ocolit însă prea puțin docila comisie, iar moțiunea a fost supusă dezbaterii în plen, de comun acord, de către grupurile PPE (conservatori), ALDE (liberali) și S&D (socialiști). Foarte puțini deputați au avut curajul de a cere, mai întâi, ca articolul să fie retras de pe ordinea de zi și, ulterior, să voteze contra moțiunii. Prin urmare, conducerile acestor grupuri parlamentare poartă o mare răspundere față cu încălcarea valorilor democratice europene și a libertății de expresie[1].
Cum stă România la acest capitol? Cum nu se poate mai prost. Am tratat pe larg aceste chestiuni, prin urmare, nu vom face decât să rezumăm și să completăm cu ultimele evoluții[2].
România are o „lege a memoriei holocaustului care, în ultima sa variantă, asimilează generic critica legitimă a politicilor israeliene cu antisemitismul și se amestecă brutal atât în justiție cât și în dezbaterea istorică, în privința unor subiecte precum: legionarismul, antonescianismul, Războiul antisovietic, anticomunismul și memoriile lor. Există și un organism de control și supraveghere a gândirii care operează sub sigla Statului român, Institutul „Wiesel, care pare mai degrabă o sucursală a Memorialului Holocaustului de la Washington, și care se ocupă cu cenzura istorică și memorială și cu prelucrarea ideologică a cadrelor didactice și ale corpului justiției. Iată de ce această pretenție, pe cât de stupidă și rău-intenționată din punctul de vedere al științei, pe atât de periculoasă pentru un Stat de drept, este necesar a fi denunțată sistematic.
Să o repetăm cât se poate de clar: România are nevoie de o reală cultură democratică, de transmiterea și cultivarea acestor valori, care presupun lupta împotriva tuturor formelor de rasism și xenofobie, iar nu de o utilizare a lor, în plus selectivă, conform unor scopuri politice botezate „strategice și de securitate“, care sacrifică drepturile propriilor cetățeni pe altarul politicii externe.
Fiind vorba de voluntarism politic, rezultatele acestui întreg travaliu au rămas mai degrabă de palmares, în special în domeniul aplicării Legii holocaustului efectele fiind cvasiinexistente. Prin urmare, a fost nevoie de o nouă campanie. Astfel, anul trecut țara noastră a exercitat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului, un mandat în care s-a comportat ca un avanpost în regiune al politicilor SUA și Israelului în materie și, după ce în 2016 Guvernul Cioloș a adoptat de facto definiția antisemitismului instrumental, ea a sfârșit prin a fi adoptată oficial de Guvernul Grindeanu. Totodată, a fost indicată o suită de măsuri aferente:

Pentru aplicarea acestei Definiții de lucru, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne vor iniția consultări cu instituțiile de apărare a legii, pentru identificarea măsurilor adecvate de utilizare a acestui instrument, inclusiv în programele de pregătire profesională. În baza propunerilor Ministerului Justiției, Guvernul României se va adresa Parlamentului în vederea consolidării cadrului legislativ în baza acestei inițiative. De asemenea, Ministerul Educației Naționale va asigura includerea acestei definiții în programele de educație civică[3].

Mai mult, după modelul dubioaselor protocoale DNA – SRI, în septembrie anul trecut Institutul Wiesel a încheiat protocoale cu principalele partide politice parlamentare, PSD, PNL și UDMR, în care parteneri sunt Memorialul Holocaustului din Washington (Centrala, prin Radu Ioanid, director de „divizie, cum plină de umor involuntar traduce presa română) și SNSPA (fosta Academie de Partid, noul pilon universitar al acestui tip de politici, al cărei rector este, fapt mai mult decât sugestiv, și președintele Academiei de Științe ale Securității Naționale)[4].
Pe scurt, la această nouă «Sorbonica» vor fi reciclate la seral cadrele politicii românești, protocoalele vor urma ciclurile vechilor cincinale reduse stahanovist la patru ani, în timp ce indicațiile prețioase vor fi transmise exact ca într-o relație de vasalitate, așa cum o atestă limba «de lemn» a președintelui PSD, Liviu Dragnea: „Nu am renunțat să le ofer tuturor tinerilor din România promovarea toleranței (…) și mă bucur să văd că Ambasada SUA sprijină principiul toleranței (subl. n.).[5]
Ce va urma? Este foarte greu de spus, date fiind atât antecedentele, cât și noul context internațional legat de pozițiile confuze, politicile populiste și schimbările bruște ale Administrației Trump.
Pe de o parte, probabil că autoritățile române (Executivul bicefal) vor continua acest troc cu libertățile propriilor cetățeni pentru scopuri de politică externă dintr-o anume inerție, în logica unei ancilarități convenabile, pentru că nu au o altă idee, crezând astfel că lobby-ul pe lângă unica superputere și singura lor interfață autohtonă, organizațiile evreiești internaționale, le vor asigura dacă nu câștigarea unor noi zone de decizie internă, atunci păstrarea puterii pe care o dețin.
Pe de altă parte, așa cum s-a dovedit, pentru generațiile care au trăit 45 de ani sub efectele propagandei comuniste, plus alți 27 de ani de postcomunism care au accentuat deculturalizarea moștenită, ambalarea într-o asemenea direcție este calea sigură către eșec.
Dar cel mai probabil efect va fi că autoritățile americane, autoritățile și instituțiile române, împreună cu politica instrumentalizării holocaustului și a antisemitismului vor sfârși într-o «trumperie» generalizată – amestec de minciuni, certitudini neprobate, false informații (fake news) și enunțuri primitive – care le va face de râsul lumii. Ceea ce este departe de a fi liniștitor, atât pentru exercițiul drepturilor cetățenilor României cât și, mai ales, pentru dezideratul unei anume salubrități a spiritului public autohton.

NOTE

[2] Cf. suita de articole de pe blogul nostru, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/search/label/LEGEA%20MEMORIEI.




București, 9 iunie 2017.

MAREA DEZBATERE MARE

Ea a arătat mai clar, poate, de ce dialogul este fundamental imposibil, iar discuția, dezbaterea în mod repetitiv una „de poziție: conflictul de valori. De aici și recurentele acuze reciproce: „vrem să discutăm despre morală / „nu cred că vreți să discutăm despre morală, „referendumul Coaliției este imoral etc.
Iar cele două tabere reflectă un conflict de valori pentru că sunt expresia unor moduri fundamental diferite de a vedea și concepe societatea: pe de o parte, unul tradițional, iar pe de alta, unul secularizant, iar la acest nivel nu este nimic de negociat, de tranșat, căci fiecare o va ține pe-a lui.
Începând de la sfârșitul anilor 1960 (Baby boomers, Mai ’68) noi nu mai avem un referențial, un set de valori comun, căci și-a făcut apariția o „morală alternativă, una întemeiată pe exacerbarea individualității, a sexualității, pe drepturile minorităților (sexuale y compris), ale animalelor, ecologism, feminism și discursul de gen. La noi, comunismul a înnăbușit această evoluție generală, care a răbufnit după 1990, mai întâi sub aspectul legitimei teme a drepturilor libertăți, legată de dezincriminarea homosexualității, apoi azi, cu o altă generație, sub forma extinderii lor la căsătoria (parteneriatul civil al) persoanelor de același sex.
În acest sens, cele spuse de „filozoful Sorin Cucerai sunt inexacte și eronate istoric, căci drepturile universale sunt un palier, iar evoluția societății, a moravurilor, un altul, și ele, deși merg împreună, nu trebuie confundate. Concret, autorii Declarației Universale a Drepturilor Omului a Revoluției Franceze şi Federaliștii americani au avut în vedere, de la început și programatic, și pe sclavii proveniți din colonii și femeile de pe sol național, iar starea moravurilor și legislația au urmat, în timp, racordarea lor. Dar ei nu s-au gândit niciodată, de pildă, la minoritățile sexuale.
Esența democrației este dezbaterea, iar TVR a făcut foarte bine că a găzduit-o, fie și în Sala Pașilor Pierduți a Tribunalului Mare, însă i-a arătat, în egală măsură, și limitele, căci limitele dialogului sunt, în fond, valorile în care credem.
Ar fi însă parțial, și tocmai de aceea eronat, să credem că situația se reduce la un simplu conflict valoric. Căci în fundal se reglează raporturi de putere și/sau are loc o luptă pentru resurse, care n-are decât prea puțin sau deloc de-a face cu ceea ce crede în genere populația, fapt care, de altfel, nici nu e greu de aflat, dacă interesează cu adevărat. Dar în lipsa acțiunilor eficace, aflarea-n treabă, care-și ia ca acoperire fie Tradiția, fie Progresul Secular, este ultimul nostru sport național (nu că alții ar fi însă cu mult mai breji!).
Pe de altă parte, în acest moment nici nu se poate face mare lucru, atât la nivel politic, cât și intrapolitic, căci taberele aflate în încleștare sunt în așteptare, mereu gata să-și dea lovituri decisive. Or această stare de provizorat, care este mai grea în consecințe decât războiul în toată regula, căci paralizează acțiunea instituțională, are rolul de a da o dimensiune înălțătoare unei lupte altfel banal de mundană.
Desigur, lucrurile se pot tranșa juridic, conform logicii politice, a valorilor și intereselor dominante la un moment dat în societate, dar asta-i tot, căci este iluzoriu ca cineva să poată aștepta ceva mai mult.

București, 7 iunie 2017.

LEGEA AFLATULUI ÎN TREABĂ

Mai întâi, iată știrea Agerpres:

Fără titlu
© Foto: Daniela Lupoiu 
Președintele Klaus Iohannis a semnat, marți, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste în data 14 mai.

Proiectul a fost inițiat de liberali.
În expunerea de motive a legii se arată că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini.
„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste, se precizează în expunerea de motive.

Există deja două Legi care comemorează victimele comunismului, instituite în 2011, în două date distincte: una alături de cele ale nazismului / fascismului – 23 august (Pactul Hitler–Stalin) și una specifică: 9 martie – Ziua Sfinților Mucenici. Prin urmare, România a făcut tot ce era de făcut la acest capitol, și dacă vrea să facă mai mult, atunci este excesiv, inutil și populist.
Căci este mai simplu să o ții langa cu decretele fără rost, care nici măcar nu se aplică, decât să creezi Muzeul Comunismului (din același registru) și, mai ales, să te preocupe situația reală a victimelor și a urmașilor lor prin măsuri reparatorii reale: masacrata lege a despăgubirilor (221/2009), inculparea și condamnarea responsabililor pentru activități criminale (iar nu butaforiile de procese de tip VișinescuFiciorUrsu), i tak dale...
Să mai adăugăm că este lipsit de consistență istorică și de tact politic să legi comemorarea victimelor comunismului de un singur val de arestări, precum cel din 14/15 mai 1948, care i-a vizat pe „legionari – reali, foști sau presupuși, căci regimul nu făcea distincție, dar o singură categorie de victime.
Totodată, acest act nu are drept consecință legitimarea retroactivă a acuzelor recurente ale susținătorilor celeilalte memorii (a victimelor fascismului / nazismului) de „fascism / „legionarism la adresa susținătorilor memoriei comunismului?

București, 6 iunie 2017.

DE CEALALTĂ PARTE A OGLINZII?

 Vineri 26 mai 2017
Până la o eventuală reacție, să întrebăm altceva, apropo de un detaliu din CV-ul responsabilei campaniei împotriva imposturii academice:
Ce legătură au studiile „de securitate“ cu civila temă Metode de culegere de informaţii. Particularităţi în presa de investigaţie?

Vrea cumva să spună această situație, exact cum articula Pleșiță, că „jurnalistul este tot un soi de securist“?
*
Duminică 28 mai 2017
Am citit reacția Doamnei, care este bizară: vorbește despre propria lucrare ca despre a altuia, dorește să verifice, să confrunte să compare, chestii!...
Apoi, și noi credem că este vorba despre o lucrătură a tovarășilor-din-dotare, dar se-aștepta cineva, inclusiv „acuzatoarea acuzată“, ca „ei“ să stea cu mâinile-n sân? Și dacă da, sub ce motiv, din pur masochism?
Încă, dorința demascatorilor-sub-acoperire este de o distruge moral și de a-i anula demersul care, oricât de limitat, de părtinitor, de interesat ar fi el (rezerve pe care le-am exprimat de mai multe ori!), rămâne valid, căci analiza care îl subîntinde este validă. Ceea ce vom fi obligați să admitem, de altfel, și în privința reacției-din-dotare menționată, în cazul în care se va dovedi conformă cu realitatea.
Și astfel sfârșim prin a ne învârti în cerc, din care nu vom ieși decât poate dacă vom căuta să depersonalizăm cumva acest proces de denunțare a imposturii și dacă vom lucra cu criterii universale, aplicabile tuturor – și în primul rând nouă înșine –, în fine, dacă vom reuși să agregăm o reacție de grup în interiorul disciplinelor științifice.
DACĂ... deocamdată doar imponderabile!
Înțelegem, în această epocă a exploziei vizualului, virtualului, oamenilor le plac eroii care luptă de unii singuri, iar nouă înșine ne place să facem pe războinicii solitari împotriva Răului Corupției (fie ea materială sau intelectuală). Numai că aceasta este o perspectivă în cel mai bun caz juvenilă, naivă, fără nici un efect social și instituțional palpabil în lumea reală.
Ca dovadă, unde suntem după cei câțiva ani de luptă ai acestei Amazoane împotriva plăgii numită plagiat? Exact: tot acolo de unde am plecat! Și tot acolo vom fi și peste alți ani dacă vom aștepta un alt nou profet al zilei, iar nu vom face ceea ce se face în astfel de cazuri: zi de zi, metodic și în mod asociativ...

București, 6 iunie 2017.

INTELECTUALII INTEGRI (I): MIHAIL SANDU

Pentru că spunem adesea «se fură», «se plagiază» – teribile impersonale ale unei societăți depersonalizate, aflate în linia mentală a unui revoluționar ca Pleșu, autorul panseului „toți am colaborat cu Securitatea – vom indica aici pe unul dintre acei intelectuali integri cărora le suntem datori.
Este vorba despre Mihail Sandu, fostul nostru profesor de Fizică de acum 30 de ani de la Liceul Economic Călimănești, autor de culegeri ale disciplinei, formator, mentor al echipelor olimpice române, profesor șí la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Un exemplu:
În 2014 România a găzduit la Suceava Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică. Profesorul Sandu a făcut singur subiectele de concurs – o chestiune pe cât de inedită, pe atât de complexă – care au fost validate de somitățile disciplinei. Exista însă o problemă, recurentă la noi: să nu existe vreo suspiciune de integritate, anume că olimpicii români ar fi putut primi subiectele sau măcar vreo sugestie de temă. Situația era cu atât mai complicată cu cât elevii români sunt constant dintre cei mai buni ai domeniului.
Precizăm: nu integritatea Profesorului Sandu era în discuție, căci la acest nivel o asemenea chestiune nu se pune, ci faptul de a înlătura orice posibilă suspiciune, de care era îngrijorat doar Autorul subiectelor. Iar aceste suspiciuni – dacă vor fi existat altfel decât în grijile Profesorului – au fost complet înlăturate de Proba Practică, unde România s-a clasat pe locul... 9. Căci dacă cineva dorea să trișeze, acolo o putea face, la un exercițiu complex, care de altfel face și diferența, în timpul căruia, dat fiind timpul scurt acordat, membrii echipelor își împart sarcinile.
Și o stare de fapt:
Cum credeți că au reacționat autoritățile județene când Profesorul le-a vizitat? Nici n-a apucat să deschidă gura, căci i s-a spus: „În primul rând, noi nu agreăm ceea ce faceți dvs. Apoi, să nu cereți bani!
Cine îl cunoaște pe Prof. Mihail Sandu, știe că „băiatul din satul Jiblea Nouă (așa cum își spune singur) tot ceea ce a realizat a fost pe cont propriu, că nu a așteptat niciodată nimic de la nimeni și, cu atât mai puțin, a cerut cuiva ceva. Situația artă cât de jos am ajuns, căci lui Mihail Sandu nu i-ar fi plăcut să audă decât un singur lucru: un simplu, dar necesar «mulțumesc»!
Exemplu stă noul Laborator de Fizică al Liceului Economic Călimănești, care găzduiește premiul Echipei olimpice române din 2014, făcut integral cu banii personali ai Profesorului.
În fine, vorbim adesea de patriotism, de imaginea României, de competență și integritate, și iată pe ce ar putea, pe ce este necesar să se (re)întemeieze nu doar o întreagă societate, ci chiar un «soft power» à la roumaine.

București, 29 mai 2017.

AMABASADORUL

Sursa:
Ambasada Franței la București
Pe 26 mai 2017 la RFI jurnalistul Nicolas Don a dialogat cu François Saint-Paul, ambasadorul Franței în România, care în curând va părăsi postul.
Prin comparație cu situația de acum trei ani, când și-a început mandatul, diplomatul a spus două lucruri:
1) A remarcat schimbarea de generații din țara noastră: intrarea în scenă a uneia nerăbdătoare, globalizată, „internetizată, care dorește schimbări sociale şi instituționale rapide și profunde;
2) O evocare: prima carte pe care a citit-o când a învățat limba română a fost lucrarea lui Boia, De ce este România altfel? Pentru a spune: „Acum i-aş zice: «Ascultă, Lucian, ar trebui să scrii o carte intitulată De ce este România la fel? Căci: aveți probleme cu corupția? Și noi avem: vedeți începutul campaniei electorale! Aveți probleme cu Statul de drept? Și noi avem! Aveți probleme cu eficiența? Și noi avem!» Ce vreau să spun este că nu te poți justifica la nesfârșit spunând: «Știți, noi suntem români, noi nu putem»...
Pentru unii poate părea elementar că schimbările sociale, instituționale presupun un travaliu permanent și de lungă durată, la fel cum globalizarea ultimelor decenii a făcut ca problemele țărilor mici să fie de același tip cu cele ale țărilor mari. Doar că atunci când aceste lucruri le spunem noi are o pondere, și cu totul alta când le spune ambasadorul unei țări majore!

București, 28 mai 2017.


ÎNCEPUTUL PROCESULUI URSU

Gheorghe Ursu
        Captură Tv
Butaforia proceselor de tip Vișinescu – Ficior continuă

După primul proces, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, am încetat să ne mai preocupăm de subiect, care este pierdere de vreme, căci nu aduce vreun plus nici cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor[1].
Noul avatar al subiectului poate fi tratat în puține rânduri[2]:
1) Despre victimă și familia ei: Gheorghe Ursu putea fi la vremea respectivă salvat. Liga Drepturilor Omului de la Paris (Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu, Paul Goma) era pregătită să intervină, să facă publicitate („scandal, cum se spunea atunci), la fel cum s-a întâmplat și în alte cazuri ale perioadei – Vasile Paraschiv, Radu Filipescu – care în ciuda represiunii nu mai puțin brutale a Securității, au scăpat cu viață. Doar că familia Ursu s-a opus, iar Liga i-a respectat dorința, și acea decizie i-a fost fatală lui „Babu...
2) Faptul că aceste cazuri ajung azi în instanță indică în mod clar situația că se vor solda cu condamnări, iar rolul trist-celebrelor deja NUP-uri de până acum câțiva ani a fost să împiedice tocmai publicitatea, dezbaterea lor și, mai ales, orice posibilă evoluție imprevizibilă în instanță. Să ne imaginăm doar ce s-ar fi întâmplat dacă procesele ar fi avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, când presa era cât de cât presă, iar prima generație a pușcăriilor politice nu plecase încă spre o lume mai bună, ba chiar exista și o agregare anticomunistă notabilă...
3) S-a structurat deja un modus operandi: sunt aduse în fața instanței cazuri de autori care mai de care mai epuizați (fizic, mental și „ca valoare de întrebuințare), tot așa cum sunt vizate familiile victimelor cu pondere socială și mediatică, precum fiicele lui Ioan Bărbuș (în cazul Vișinescu), liderul AFDPR și secretar de Stat Octav Bjoza (în cazul Ficior) sau, în acest caz, fiul opozantului ucis, Andrei Ursu.
Ne-am declara, la rigoare, convinși pe deplin de acuratețea juridică a demersului dacă Parchetul s-ar apleca nu doar asupra aceastei pleiade de „lideri de opinie, „persoane sus-puse și membri ai Intelighenția, ci și a cazurilor familiilor nenumăraților „Ion și „Gheorghe uciși în condiții asemănătoare în timpul regimului comunist, sau măcar a ansamblului cauzelor care au făcut obiectul așa-numitului dosar „Procesul comunismului, soldate toate cu neînceperea urmăririi penale, din care Parchetul extrage, la intervale rare și printr-un hocus pocus, unele dintre ele. Și corolar, dacă aceste procese nu s-ar desfășura ca și cum Vișinescu, Ficior și ceilalți ar fi făcut crimele care li se impută de unii singuri, fără ordinele superioare și concursul subordonaților, iar Parchetul și instanțele s-ar strădui să înțeleagă structura de comandă (chain of command), și s-ar preocupa să inculpe și asociații lor.
4) Faptul că abia după 25 de ani de la căderea regimului comunist se discută în instanță aceste cazuri este în sine o dovadă a continuității – de oameni, practici și structuri – între vechiul regim și cel postrevoluționar. Prin urmare, argumentația fiului victimei: „Noul stat nu are nicio legătură cu obiectul cauzei. Nu poate fi tras la răspundere[3] este stranie. Înțelegem tactica avocățească (motiv: în general, populația nu susține calea juridică de abordare a moștenirii comuniste, și cu atât mai puțin atunci când implică despăgubiri materiale), dar ea este falacioasă istoric și moral. În plus, este ilogică, întrucât inconsistentă, circulară: dacă Statul român a devenit chiar ieri, când s-a aplecat asupra cauzei, altceva decât a fost până în 1989, nu se înțelege de ce ar trebui să o mai judece. Doar pentru a acorda familiei victimei o tardivă satisfacție morală? Corolar, devine Statul român „democratic atunci când se ocupă de cazurile care ne interesează pe noi, iar nu și de restul victimelor?
5) Aceste procese – târzii, foarte selective – nu doar că nu aduc vreo clarificare istorică necesară dar, mai mult, mai grav, sunt compromițătoare atât pentru urmașii victimelor cât și, mai ales, pentru memoria victimelor și ideea de justiție. Căci dacă justiția nu se aplică tuturor, atunci ea nu este justiție!
Se pare însă că este nevoie, în context, și de crearea impresiei că Parchetul – parte a Executivului bicefal angajat într-un conflict politic pe viață și pe moarte – luptă împotriva „ciumei roșii...
6) În fine, ar fi util de eliminat o iluzie, altminteri înălțătoare: „Condamnările foştilor oficiali şi funcţionari comunişti trebuie urmate şi de o politică de desecretizare a documentelor create de regimul construit [comunist] şi intrarea lor în circuitul ştiinţific.[4]
Faptul că România menține secretă nu doar mare parte a informațiilor regimului totalitar, ci chiar a legislației acestuia, se întâmplă din pricina cvasiabsenței dezbaterii sociale și istorice și a interesului public pentru aceste chestiuni, reflex, și ele, al slabei noastre capacități asociative și civice. Prin urmare, este ușor de estimat că procesele de acest tip (ceea ce s-a și dovedit, de altfel, după primele două) nu vor face decât inversul: să legitimeze o iluzorie despărțire de trecutul comunist și, în același timp și tocmai de aceea, să păstreze deplânsa „continuitate a culturii secretului ridicată la rang de politică de stat de către regimul comunist și preluată după 1989 de către statul român postdecembrist și structurile sale[5].
*
Anticomunismul sui-generis care mai animă azi intelighenția noastră (intelectuali, literați, ziariști, „analiști politici și alți „lideri de opinie) este când lacrimogen, când ideologic, însă în ambele cazuri interesat, și lăsăm deoparte chestiunea despăgubirilor, care poate fi ea însăși un motiv subordonat. Să eliminăm o posibilă neînțelegere: beneficiarii au dreptul de a primi despăgubiri, dar ar fi util să mediteze la faptul că în acest cntext ele sunt privilegiul unor aleși, iar nu drepturile unei întregi categorii uitate, care este nevoită să se mulțumească cu ceea ce cade de la masa stăpânilor[6].
În locul acestui tip de anticomunism, ar fi utilă o interogare pragmatică a beneficiilor sociale ale demersului, istoric și reparatoriu deopotrivă. Înțelegem contextul social și suntem nevoiți să-l luăm în considerare, oricât de puțin ne-ar conveni: populația – născută, crescută în comunism, plus o generație în postcomunism – nu agreează acest mod juridic de raportare la moștenirea vechiului regim, la fel cum instituțiile europene nu obligă Statele membre să se aplece asupra cazurilor de criminalitate de dincolo de orizontul temporal al Tratatului lor de bază, cu două excepții în cazul nostru: crimele Revoluției și Mineriadei din 13–15 iunie 1990[7].
Iar dacă concluzia este că aceste beneficii sunt iluzorii, atunci rămâne întrebarea: cui și în ce fel folosesc procesele criminalilor comuniști?

NOTE
[1] A se vedea suita de zece articole de pe acest blog la adresa:

[2] Pentru expunerea primei înfățișări în instanță, cf. Dumitru Lăcătușu, Relatare de la procesul Gheorghe Ursu. Spinoasa problemă a continuității între instituțiile statului român de azi cu cel comunist, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/relatare-de-la-procesul-gheorghe-ursu-spinoasa-problema-a-continuitatii-intre-institutiile-statului-roman-de-azi-cu-cel-comunist/.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Pentru chestiune cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.

[7] Pentru un bilanț al manierelor de raportare la trecutul comunist cf. Mémoires communistes, mémoires du communisme en Roumanie, în «Communisme 2015», sous la direction de Stéphane Courtois, Paris, Éditions Vendemiaire, 2015, pp. 169–182, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/11/memoires-communistes-memoires-du.html.

București, 14 mai 2017.

O PRIMĂ ISTORIE A SPIONAJULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA

Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), cuvânt-înainte de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Corint, 2017, 604 p.

În cele ce urmează nu vom face o recenzie-standard a cărții, ci ceva mai lejer, vom trascrie câteva simple note de lectură situate într-o grilă selectivă care va urma oarecum aleator firul narativ al cărții. Și aceasta pentru că, paradoxal, într-un domeniu precum cel al spionajului, în care jocul oglinzilor este regula, subiectivitatea este preferabilă empirismului și tehnicismului sec inerente.
Scopul nostru nu va fi nici de a situa lucrarea autorului în contextul istoriografic românesc – demers inutil, atâta vreme cât ea reprezintă, la 27 de ani de la căderea regimului comunist, primul studiu academic ce analizează subiectul pe întreaga perioadă – ci de a fixa atenția asupra unei lucrări așteptate, necesare, care constituie o primă tentativă de a trata subiectul într-o manieră detașată, echilibrată, globală.
Lucrarea se deosebește net de alte demersuri, precum ale lui Ion Mihai Pacepa, Mihai Pelin sau Cristian Troncotă, ale căror intenții de reabilitare a spionajului comunist românesc și/sau a propriilor persoane sunt străverzii, și care la o analiză factuală se dovedesc cu ușurință a se integra unor acțiuni de tip „perdea de fum[1].
Autorul se apleacă cu modestie asupra temei, evită cu program ipotezele și explicațiile hazardate, și stăruie asupra faptelor, în principal pe baza informației furnizate de documentele de arhivă.
Iată mai întâi două exemple al căror umor intrinsec este de cea mai bună calitate.

Astfel, un locotenent major, lucrător operativ la rezidența din Londra [la mijlocul anilor 1950] (...) Fiind întrebat de unul dintre subalterni ce probleme erau prioritare, ofițerul român i-a cerut „să aducă formula prin care s-ar putea înlătura ceața de deasupra Londrei. (p. 62)

Am putea spune că respectivul ofițer s-a păstrat, totuși, în limite raționale, de vreme ce nu i-a ordonat subordonatului să-i aducă luna de pe cer.
În 1972 Securitatea externă (DGIE) își schimbă denumirea în Departamentul de Informații Externe. Conform lui Pacepa, la originea decretului a stat dorința sa și a lui Nicolae Doicaru (șeful organului) de a instaura „legalitatea socialistă în domeniul spionajului.
Respectând contextul și proporțiile, se petrecea ceva cam ca în prezent, ca să zicem așa.
Florian Banu comentează episodul cu umor:

Evident, potrivit lui Pacepa, Ceaușescu era împotriva unei astfel de „legalizări, de vreme ce trebuia dusă o vastă muncă de persuasiune pentru a-l aduce „pe calea cea bună, singurii care nu se puteau odihni noaptea de grija încălcării Consituției fiind el și Doicaru. (p. 78)

Alături de cazurile amintite, vom mai indica un exemplu de utilizare de către autor a acestei metode nestandard de expunere permisă în istorie – de altfel, una dintre puținele, dar nu la îndemâna tuturor – ironia:

La ora la care generalul locotenent Ion Mihai Pacepa o ștergea „englezește din camera sa de la hotelul „Intercontinental din Köln, undeva, în București, un proaspăt doctor în istorie reflecta asupra evoluției mișcării muncitorești din Oltenia, fără a-i trece o clipă prin minte că, în scurt timp, moirele îl vor smulge din brațele muzei Clio, redându-l unui destin de care încercase, cu disperare, să fugă – spionajul! Numele său era el însuși de inspirație istorică: Romus Dima [nota 91].
[nota 91] Nu avem nicio îndoială că părinții săi au avut în vedere fie numele Romulus, legendarul întemeietor al Romei, fie pe cel al lui Remus, dar printr-o nefericită neatenție (a lor sau a notarului din sat), a avut loc o „fuziune (întâlnită și la case mai mari!) între numele celor doi frați latini, Romulus și Remus. (pp. 197198 și 571)

Iată în continuare un episod care introduce în ecuație și istoria Arhivelor Naționale.
La începutul anilor 1960 Securitatea a renunțat la practica trimiterii în URSS pentru cadrele spionajului extern, iar în aprilieiulie 1963 a organizat prima școală de cadre a DIE:

Primii cursanți au fost chiar ofițerii trimiși spre instruire în URSS, în seria octombrie 1962 – mai 1963. Reveniți în țară, aceștia au trecut printr-o altă etapă de pregătire în cadrul noii școli, care funcționa provizoriu într-o clădire amplasată vizavi de Piața Gorjului. (p. 266)

La locul indicat există două clădiri, arhitectură model sovietic de la începutul anilor 1950 (de bună calitate, dar care necesită, la fel ca moștenirea teribilă, o grabnică reabilitare), dintre care una este astăzi sediul Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naționale (sau, altfel spus, locul nostru de muncă), iar cealaltă sediul Direcției Generale pentru Protecția Martorilor (anterior Facultatea de Arhivistică). Clădirea noastră a fost sediul Filajului Securității.
De altfel, Arhivele au fost pe toată perioada regimului comunist în „contact operativ cu Internele, fiind, pe lângă funcțiunea lor de bază de „gardian al secretelor, un fel de „batalion disciplinar sau, în altă versiune, „cimitir al elefanților: Valerian Bucikov (spion sovietic, șeful Gărzii lui Gheorghiu–Dej, al nomenklaturii) a fost directorul lor adjunct la începutul anilor 1960. Mai mult, instituția post-revoluționară a moștenit acest „activ de bază: până acum câțiva ani am avut chiar un angajat provenit din Filaj, cu care am preluat chiar noi de la Armată, în 2008, „fișele martor ale carnetelor membrilor de partid.
Cum am arătat deja, „secii (vorba lui Paul Goma) externi aveau un umor involuntar... criminal, iar acesta a rămas activ pe întreaga perioadă a regimului pe care instituția lor l-a servit.
Astfel, lui Noel Bernard i-au dat numele de cod „Șacalul, iar lui Henri Coandă... „Hera (pp. 374 și 388). Dacă în anii 1980 pe urma primului au trimis adevăratul Șacal (Carlos), în cazul din urmă „Baba-face-ouă ar fi o traducere cu adevărat potrivită!
Alte cazuri expuse de autor sunt complet ridicole: un „sec de-al nostru extern – „ofițer-instant pregătit după dezertarea lui Pacepa – a cumpărat, undeva în America de Sud, de la un emigrant român fost cercetător la Fundulea, un eșantion de semințe de floarea soarelui, chipurile subtilizate de la un institut american. Excelenta afacere a fost însă dezumflată de răspunsul primit de ofițer din Centrală:

mulțumim, dar nu avem nevoie de așa ceva. Semințele trimise de dvs. sunt furate de la noi de inginerul X, rămas ilegal în SUA și care a căutat să le vândă americanilor fără sorți de izbândă însă. (p. 439)

Dat fiind că furtul de hibrizi era o practică curentă în spionajul local, este foarte posibil ca în acest caz să se fi întâmplat exact ca în situația plagiatelor naționale prezente: hoțul furase un alt hoț!
Aici vom relata un episod similar, pe care îl cunoaștem din sursă directă.
La sfârșitul anilor 1980 la Scornicești, comună fruntașă pe țară în producția agrară, fie și doar pe hârtie, au sosit câteva combine bulgărești. Noi, frumoase – erau verzi! – le vedeam mai mult pe străzi decât pe câmpuri, de ziceai că scopul lor era să fie scoase la plimbare prin „centrul agroindustrial.
Cert este că alor noștri le-au plăcut foarte mult, drept pentru care una dintre ele a fost desfăcută bucată cu bucată, la SMA-ul din localitate, pentru a fi replicată în producție. Nu știm ce s-a ales de acțiune, dar singura întrebare ar fi acum: bulgarii, ei de unde vor fi furat-o, la rândul lor?
Pacepa este și el protagonistul mai multor episoade autobiografice umoristice, din care extragem unul:

În 1955, când am fost transferat în DIE, operațiunea „Moștenirea, sau „M, cum se numea jecmănirea emigranților, era deja o artă.

Florian Banu comentează ironic:

Potrivit acestei relatări, Occidentul gemea de români putred de bogați, care mureau ca-n vremea ciumei lui Caragea, dând de lucru „zilnic așa-zișilor ofițeri „M. (p. 598, nota 228)

În fine, o concluzie a autorului la galeria portretelor pe care le face șefilor spionajului extern comunist, pe care o reținem și noi pentru întreaga lucrare:

La urma urmei, conducerea spionajului românesc nu putea fi nici mai educată, nici mai profesionistă decât conducerea regimului pe care îl slujea! (p. 258)

Subscriem, deci. Apoi, ne veți ierta poate extrapolarea, ricanarea: dincolo de timp, de context, cam ca acum!...
Și o notă despre maniera de redactare a cărții. Lucrarea este împănată cu note: ale autorului (la sfârșit), ale coordonatorului ediției și redactorului (în subsol). Dacă cele ale autorului sunt necesare, judicioase, celelalte umflă inutil cartea, ba chiar o parazitează, căci ele țin, în cel mai bun caz, de o hiper-redactare, o hiper-îngrijire și, dacă adăugăm și cuvântul înainte, de o hiper-încadrare.

NOTE
[1] A se vedea, spre exemplu, studiul nostru în care am analizat cazul Carlos–Șacalul și altele asociate, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html. Pentru cazul Pelin a se vedea și René Al. de Flers, Radio Europa Liberă și exilul românesc, București, Editura Vestala, 2005.

București, 26 martie 2017.