 |
| Sursa: Wikipedia |
Profesor la Timișoara, fost asistent al lui Nae Ionescu
la Universitatea din București, era căsătorit cu cântăreața de operă Elena Popova,
fostă prim-solistă a Operei din Odessa, pe care o cunoscuse în timpul
războiului, când ocupase postul de șef al învățământului superior din
Transnistria[1]. A făcut parte din gruparea de la Cuvântul, apoi din cea de la Meșterul
Manole, desprinsă din Gândirea lui
Nichifor Crainic, împreună cu Vintilă Horia, Horia Nițulescu, Ovid Caledoniu,
Miron Suru, Virgil Carianopol sau Ion Șiugariu. După cum avea să mărturisească
Vintilă Horia, a fost „omul cel mai inteligent pe care l-am întâlnit în
prelungile mele peregrinări prin timp și locuri.“[2]
Fără apartenență politică („Nu“, „fără partid“,
„apolitic“)[3], a fost arestat pe 9 iunie
1949 și condamnat de Tribunalul Militar Timiș, prin hotărârea nr. 369/1949, la trei
ani de închisoare „corecțională“ pentru
„trecere de Frontieră [din] motive Economice“,
pentru că „În 1949 a trecut fraudulos frontiera cu Iugoslavia“.
De la închisoarea Timișoara, unde a fost deținut inițial,
a fost trimis la Jilava, închisoarea de tranzit. Corneliu Constantinescu, fost
deținut politic, relatează:
Pe Profesorul Axente Sever Popovici l-am cunoscut în
camera 10 a Reduitului Jilavei, în care am stat în perioada iunie–decembrie
1949. Era un om cultivat, cu o inteligenţă sclipitoare, înclinată către
paradoxuri şi cinism, cu scopul – după părerea mea – de aş ului ascultătorii.
Mi-a povestit despre trecerea clandestină a frontierei iugoslave, unde s-a
prezentat autorităţilor cu speranţa că acestea îl vor expulza într-o ţara
vestică. Dar n-a fost aşa, a lucrat cam şase luni într-o mină de cărbuni, după
care a fost predat unor grăniceri iugoslavi, care l-au dus până la frontiera
română, unde l-au silit să treacă clandestin această frontieră[4].
Apoi a fost transferat la Gherla, probabil pe 24 aprilie 1950[5].
Aristide Ionescu l-a cunoscut și el în toamna aceluiași
an, în camera de detenție 108, odată cu instituirea izolării în vederea „demascărilor“:
Puteai discuta ore în șir cu acest om cu o inteligență
ieșită din comun. Spunea că a încercat să treacă granița pentru a scăpa de soție[6].
Este îndoielnic că acesta va fi fost motivul, însă, din
cele relatate lui Ionescu, între el și soție relațiile erau complicate.
Ionescu a fost trecut prin „demascări“ la camerele de detenție 105 și la 104 de la
același etaj III, apoi mutat din nou la 105, unde i s-a spus că îl va găsi pe
Popovici, pentru a-l „trage de limbă“[7].
El l-a pus însă în gardă, iar profesorul a înțeles: a început să vorbească
negativ despre Mișcarea Legionară, și-a exprimat atașamentul față de noul regim
și chiar l-a criticat pe Nae Ionescu, mentorul său.
Astfel, prin discuții, Axinte [Axente] Popovici poza
într-un intelectual cu vederi democratice [comuniste – n. n.], afirmând că
imediat ce va ieși din închisoare va studia marxismul. Atunci nu știam că
Țurcanu avea notat tot ce vorbise Popovici prin celelalte camere și că era în
discordanță cu ceea ce spune[a] acum. Într-o noapte Țurcanu l-a bătut spunând
că nu păcălește pe nimeni dacă acum vorbește într-un fel și înainte vorbise
altfel. A recunoscut imediat că eu îl avertizasem cu ceea ce se întâmplă aici
și astfel a încercat inducerea în eroare[8].
O inadvertență: Țurcanu era în acel moment la închisoarea
Pitești.
Gheorghe Opriș, fost membru al comitetului de demascare
de la camera 104, relatează și el despre Popovici:
În prima fază, cea a discuțiilor, într-o atmosferă
normală era foarte circumspect. Ocolea discuțiile cu subiecte serioase, se
complăcea în povestiri nevinovate. I s-a dat apoi ocazia de a asista la torturarea
altora, după care i s-a cerut să-și demaște tot trecutul. Experimentul însă nu
dădea roade. Atunci, unul dintre noi a declarat (s-a autodemascat în limbajul
locului), că el îl prevenise asupra a ceea ce va urma și de aceea profesorul a
fost atât de reținut. Am uitat numele celui care a făcut această mărturisire. A
fost scos din cameră și nu l-am mai întâlnit, nici nu am mai auzit ce soartă a
avut. Profesorul a intrat apoi în ritmul obișnuit al demascărilor cu bătăi și
torturi[9].
Opriș a aflat de la el – în perioada de informare
prealabilă „demascărilor“ sau chiar în cursul lor – cu ce se ocupase în calitatea oficială din Transnistria:
Împreună cu sociologul Traian
Herseni au cerut fiecărui profesor de facultate să întocmească o monografie
documentată asupra fenomenului comunist care nu era cunoscut dinlăuntrul său. S-a
strâns o ladă de manuscrise pe care le-au trimis în țară. Pe drum lada a fost
devastată de hoți și materialul adunat s-a risipit[10].
Pe 30 mai 1951 Popovici a fost transferat în lagărul de la
Poarta Albă, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, la muncă forțată.
Un an mai târziu, pe 30 mai 1952, i-a expirat pedeapsa,
însă nu a fost eliberat, ci a fost reținut, pe baza unui ordin al Direcției
Lagăre și Colonii de Muncă (nr. 34823/1952), până pe 9 iulie același an, apoi,
începând cu ziua următoare, a primit o condamnare administrativă de 24 de luni,
prin decizie a Securității (cf. adresa
nr. 647161/1952).
În continuare, a fost deținut în lagărul de la Coasta
Galeș (16 noiembrie 1952 – 11 aprilie 1953), unde este înregistrată și o
schimbare în modul de a-l aprecia: fișa sa este marcată cu dungă neagră, semnul
distinctiv pentru „legionari“ (reali sau
presupuși, căci regimul nu făcea distincția), un semn rău prevestitor.
A fost transferat în lagărul de la Peninsula (11 aprilie
1953 – 26 octombrie 1953), apoi readus la Coasta Galeș.
Din nou Corneliu Constantinescu:
Puiu Năstase mi-a povestit că l-a întâlnit la Canal.
Avusese un accident la picior şi mergea greu, aşa că îl lua de braţ, ca să-l
ajute pe drumul de la colonie la locul de muncă[11].
Și Opriș a auzit ceva despre el:
Mi-a povestit apoi cineva că l-a întâlnit la Canal unde
avea un mod ciudat de a se comporta: făcea pe superficialul și pe omul fără
nici o seriozitate în gândire și comportament. Se ferea de orice discuție cu
caracter serios[12].
Pe 10 iulie 1954 i-a expirat pedeapsa, iar pe 24 iulie a
fost transferat la Securitatea regională Timișoara (cf. ordinul nr. 175478/1954), pentru o anchetă suplimentară. Pe 22
noiembrie a fost „depus“ la închisoarea
Jilava, în depozitul Securității (mandat de arestare nr. 240/1954), pentru
„Crimă de război“, în baza Decretului 207/1948,
pe motiv că „S’a pus în slujba fasciștilor, contribuind prin fapte proprii la
realizarea scopurilor lor politice“. Cu
certitudine au fost folosite informațiile care i-au fost smulse prin „demascări“, susținute apoi prin alte anchete.
Pe 22 noiembrie 1954, prin hotărârea nr. 1277 a
Completului III Penal al Tribunalului București, a fost condamnat la cinci ani
de „temniță grea“ pentru „Crimă c[ontra].
umanității“.
Pe 18 decembrie 1955, în contextul „destinderii Est–Vest“ („spiritul Genevei“)
a fost eliberat pe baza Decretului 421/1955, restul pedepsei fiindu-i grațiat.
NOTE
[1]
Gheorghe Opriș, Drumul Golgotei. Memorii din
timpul detenției politice, Bacău, Editura Vicovia, 2008, pp. 68–69.
[2]
Vintilă Horia, Memoriile unui fost
săgetător, Editura Vremea, București, 2015, p. 119.
[3] Cf. fișele sale matricole penale la adresa:
[4] Scrisoare către autor, 10 aprilie 2016.
[5]
Documentul este prost scanat, iar ziua și luna nu se înțeleg.
[6]
Aristide Ionescu, Dacă vine ora H pe cine
putem conta?, Pitești, Editura Zodia Fecioarei, 2010, pp. 70–71. Din contră,
Opriș afirmă că la încheierea războiului soția sa a fost „repatriată“ de sovietici, ceea ce este îndoielnic, de vreme
ce în fișa matricolă penală Popovici se declară căsătorit. Cf. Gheorghe Opriș, op. cit.,
p. 69.
[7] Ibidem, pp. 70–71. Pentru context, a se
vedea lucrarea noastră Reeducarea în
România comunistă (1948-1955). Târgșor, Gherla, Iași/București, Polirom,
2010.
[8] Aristide
Ionescu, op. cit., pp. 70–71.
[9]
Gheorghe Opriș, op. cit., pp. 69–70.
[10]
Ibidem, p. 69.
[11]
Scrisoare către autor, 10 aprilie
2016.
[12]
Gheorghe Opriș, op. cit., p. 70.
București,
9 aprilie și 3 mai 2016; 17 aprile 2017.
