APROPO DE „COMISIILE DE ADEVĂR ȘI RECONCILIERE“

Comitetul supraviețuitorilor internatelor indiene
Sursa: Raportul Comisiei
În rezervațiile amerindienilor canadieni fac ravagii șomajul, alcoolismul, toxicomania, violența și... uitarea. Toate au condus la o rată nemaiîntâlnită a sinuciderilor în rândul metișilor și inuiților, care reprezintă peste 4% din populația Canadei (cf. http://www.lemonde.fr/m-moyen-format/article/2016/04/22/les-indiens-du-canada-preferent-mourir_4907359_4497271.html).
Această stare de fapt se adaugă uneia mai vechi: generații întregi au fost marcate de internări forțate în stabilimente (internate), petrecute până chiar în anii 1990, destinate să-i „evanghelizeze și „asimileze pe copiii amerindieni, practici pe care un organism independent, Comisia de adevăr și reconcliere, le-a investigat sistematic și și-a publicat concluziile în decembrie anul trecut.
Prin urmare, alt context (cultural, politic, social), alte crize identitare, alți actori și alte victime.
Este important deci să renunți la ipocrizia multiculturală, ca și la exportul de democrație, pentru a te putea concentra pe realitatea de acasă.
Am spune apoi că este important, ba chiar vital, să vezi și necazurile, dezastrele altora – uneori mai grele, mai dureroase decât ale noastre – pentru a putea apărea astfel, toate, în perspectiva lor reală.
Așa am ajuns să parcurgem (dată fiind întinderea, oarecum în diagonală) Raportul Comisiei de Adevăr și Reconciliere din Canada (cf. la adresa: http://www.trc.ca/websites/trcinstitution/index.php?p=15).
Elaborat în urma unei munci de șase ani, începând din 2008, este o lucrare cu totul impresionantă, atât cantitativ (doar sumarul conține circa 600 de pagini) cât și, mai ales, calitativ, și ne vom grăbi să comunicăm pe scurt concluziile noastre.
Statul federal a trimis forțat, în internate – încă de la originile sale, dar într-un mod sistematic începând din 1939 și până în anul 2000 – zeci de mii de copii inuiți și metiși. Acolo, ei au fost abuzați cultural, fizic și sexual, întregul sistem fiind numit de Comisie, în termeni exacți și categorici, un „genocid fizic, biologic și cultural“. Unii dintre subiecții oribilelor tratamente au dispărut fizic, iar mormintele lor nu se cunosc, în timp ce supraviețuitorii au puternice traume.
Raportul conține relatările victimelor (au fost audiate peste 6.000 de persoane) și se încheie cu cererile Comisiei față cu Guvernul federal în vederea reconcilierii. A se reține termenul cheie folosit: nu „propuneri“, ci „cereri“ (We call / Nous demandons).
În continuare, vom traduce câteva extrase din Raport.
Problema în studiu:

Genocidul fizic reprezintă exterminarea în masă a membrilor unui grup vizat iar genocidul biologic înseamnă distrugerea capacității de reproducere a unui grup. Genocidul cultural constă în distrugerea structurilor și practicilor care permit grupului să continue să trăiască în calitate de grup. Statele care se implică într-un genocid cultural urmăresc să distrugă instituțiile politice și sociale ale grupului vizat. Pământurile au fost expropriate, populațiile transferate forțat iar deplasările lor limitate, limbile au fost interzise, liderii spirituali persecutați, practicile spirituale interzise iar obiectele de valoare spirituală confiscate și distruse. Și mai important pentru problema care ne interesează, familiilor le-au fost interzise transmiterea valorilor culturale și identitatea de la o generație la alta.
În relațiile sale cu populațiile autohtone, Canada a făcut toate aceste lucruri.

Misiunea Comisiei:

Cu toate acestea, scopul comisiei nu a fost să învinovățească pe cineva sau să rețină faptele blamabile. Accentul a fost pus mai degrabă pe căutarea adevărului cu scopul de a pune bazele importantei probleme a reconcilierii. Acum, când știm ce s-a petrecut în internate și știm și urmările lor, ce avem de făcut?

Autorii Raportului sunt perfect conștienți de dificultatea procesului de reconciliere, și iată în ce termeni:

Cunoașterea adevărului a fost dificilă, dar reconcilierea va fi și mai dificilă. Pentru aceasta trebuie respinse fundamentele paternaliste și rasiste ale sistemului internatelor care stau la baza acestei relații. Reconcilierea necesită elaborarea unei noi viziuni întemeiate pe respectul mutual. Totodată, trebuie înțeles că urmările cele mai pernicioase ale internatelor au fost pierderea mândriei și demnității popoarelor autohtone și lipsa de repect pe care neautohtonii au învățat-o încă din copilărie față de vecinii lor autohtoni. Reconcilierea nu este o problemă a autohtonilor, ci o problemă canadiană. Astfel, toate aspectele societății canadiene ar necesita să fie reexaminate. Sumarul de față se vrea doar o referință inițială în vederea acestei discuții importante, căci reconcilierea va cere timp.
*
Având cauze diferite, altele sunt ravagiile lumii noastre, prin urmare și crizele identitare arată diferit.
Comparând activitatea descrisă cu Comisiile și Rapoartele de la noi („Wiesel“ și „Tismăneanu“), putem remarca trei lucruri:
1) În ciuda faptului că au fost compuse din universitari de statură internațională, nici una dintre ultimele nu și-a propus să întrebe, măcar de sănătate, victimele (nu a fost audiată vreo persoană), necum reconcilierea să fi fost între scopurile lor.
2) Din această decuplare de discursul victimelor a rezultat aiuritoarea situație prezentă: în loc să pună bazele, să contribuie la despărțirea noastră de trecut, la refacerea legăturilor sociale, aceste două comisii au reprezentat simple leviere politice în mâinile unor politicieni și a celor care le-au coordonat, adică, pe scurt: instrumente de putere.
3) Mai mult, mai grav, ceea ce constatăm în prezent: ca instanțe de pervertire a noțiunilor de „adevăr“ și „reconciliere“, aceste comisii, rapoarte și instituțiile rezultate de pe urma lor (Institutul Wiesel, în principal, dar și IICCMER din prezent) reprezintă puternice frâne în acest proces, unelte care îl împiedică.
Adevărul și Reconcilierea nu sunt probleme ale foștilor deținuți politici – inuiții și metișii noștri – ci probleme românești.
În fine, vom formula o doleanță: Stimați tovarăși nacealnici, am avea o solicitare, pe care am dori-o doar vag utopică, și pe care o exprimăm în termenii cei mai politicoși cu putință. După ce ați consumat atâtea resurse și v-ați atins atâtea obiective personale și de grup, vă cerem (we call / nous demandons) să luați acasă aceste comisii, rapoarte și instituții și să ne lăsați să ne descurcăm fără ele și fără dvs. Căci vorba canadienilor înșiși: Too much is too much, enough is enough!

București, 25 aprilie 2016.