DESPRE CÂTEVA MUTĂRI PE FRONTUL POLITIC AL ANTICOMUNISMULUI ROMÂNESC

1) Prin Decizia nr. 277 din 1 octombrie 2014 a prim-ministrului Guvernului, Dl. Victor Ponta, Dl. Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), a fost numit subsecretar de stat la „Secretariatul de Stat pentru recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-1989”, structură guvernamentală care, prin Hotărârea de Guvern nr. 563/2014 intrată în vigoare pe 19 august 2014, a înlocuit vechiul „Secretariat de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989”[1].
2) În ședința din 4 noiembrie 2014, Guvernul a adoptat un act normativ privind indemnizațiile persoanelor persecutate de regimul comunist pentru motive politice. Proiectul va fi trimis spre dezbatere și adoptare Parlamentului în procedură de urgență, și el prevede că persecutații din motive politice vor primi o indemnizație de 400 de lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități („dislocare”), deportare sau prizonierat[2].
3) În data de 5 noiembrie 2014, Procurorul General al României, Dl. Tiberiu Nițu, a emis Ordonanța cu nr. 2688/C/2014, prin care hotărăște redeschiderea cauzelor cuprinse în Dosarul „Procesul Comunismului”, pentru care în perioada 2008-2012 s-a decis neînceperea urmăririi penale[3].

Comentarii
1) Tratamentul egal al deținuților politici față cu alte categorii de victime ale comunismului –„revoluționarii din decembrie 1989” și „membrii revoltei anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987” – a fost o cerere constantă a D-lui Bjoza, urmașului lui Constantin (Ticu) Dumitrescu la conducerea principalei organizații a deținuților politici, iar această legislație îi pune, pentru prima dată, pe același plan. Din unele comentarii de pe Internet înțelegem că există o acută frustrare printre „revoluționari”, până acum subiecți ai unor supradrepturi, pe motiv că vor fi nevoiți să-și împartă statutul (și mai ales beneficiile materiale asociate) cu rudele lor mai sărace, deținuții politici, iar rezultatul va fi o specie de „luptă de clasă”.
Sursa: pagina de Facebook a politicianului
2) Un proiect de lege cu un conținut similar a fost depus de Partidul Național Liberal la Senat în mai 2014[4]. El prevedea dublarea cuantumului indemnizației pentru fiecare an de detenție (la 400 lei pentru deținuții din închisori și lagăre, și 200 de lei pentru cei din „domiciliu obligatoriu” sau azile psihiatrice). Totodată, proiectul stipula ca soțiile victimelor să primească și ele o indemnizație în sumă fixă, de 400 de lei. Această suită de cifre magice, de jumătăți și de măsuri duble era legată de campania fostului președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), Dl. Andrei Muraru, candidat la Europarlamentare pe listele PNL sub un slogan desprins parcă din Lumea lui Caragiale: „Țara lui Muraru este fără comuniști”.
Știam că o asemenea lege este în pregătire încă de la „Simpozionul Pitești – Reeducarea prin tortură” (26-28 septembrie 2014). Am fost atunci unul dintre cei care au susținut ca în Moțiunea manifestării să fie notat că participanții aderă la „Proiectul de lege privind regimul juridic al drepturilor cuvenite victimilor regimului totalitar comunist”, o inițiativă legitimă a AFDPR, cu caracter reparatoriu, distinctă de indemnizațiile pe care deținuții politici le primesc conform Legii 118/1990, care au un caracter social[5]. Unii dintre deținuții politici m-au încredințat că de la Guvern li s-a spus că acel proiect nu va fi adoptat niciodată, și că este cazul să se mulțumească cu dublarea indemnizaților primite. În această situație, am renunțat la propunere, care, evident, nu se regăsește în textul final. În rezumat, inițiativa Guvernului reprezintă un proiect de modificare a Legii 118/1990 în sensul indicat, ceea ce înseamnă că după eventuala adoptare a ei de către Parlament, proiectul de lege reparatoriu va fi definitiv înmormântat.
3) Ordonanța privind redeschiderea Dosarului „Procesul Comunismului” este o consecință a grevei foamei făcute de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe (Babu) Ursu, pentru reluarea dosarului părintelui său – una dintre numeroasele cauze care îl compun – și judecarea ofițerului de Securitate Marian Pârvulescu, socotit pricipalul responsabil. Termenii folosiți de Parchet pentru modul în care s-a desfășurat anterior ancheta sunt: „formal”, „incomplet”, „deficitar”, „bazat pe constatări vagi și discutabile, pe simple presupuneri și convingeri subiective”. Totodată, documentul deplânge faptul că procurorii Patriei nu s-au ridicat la standardele Curții Europene a Drepturilor Omului. În fine, dincolo de context, această rapidă „autocritică” a Parchetului are ceva incomprehensibil, de vreme ce victimele din morminte au tot timpul din lume (o eternitate!) pentru a aștepta ca Justiția să se ridice la așteptările unei societăți democratice.

Concluzii
1) Este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție” când deținuții politici sunt reprezentați în Guvern printr-o structură separată care să le promoveze interesele. Totodată, este de remarcat că nici unul dintre guvernele Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc sau Mihai Răzvan Ungureanu, care s-au revendicat de la „dreapta liberală”, nu a luat o asemenea decizie, ci guvernul Victor Ponta, care se revendică de la social-democrație și este susținut de un partid despre care analiștii postcomunismului românesc sunt în consens în a susține că provine din eșalonul doi – nereformat, doar reconvertit – al Partidului Comunist. La fel, este de notat că nici președintele Republicii, Traian Băsescu, cel care a condamnat comunismul în Parlament, nu și-a folosit autoritatea, în cele două mandate deținute, pentru a impune o asemenea măsură, gesturile sale ulterioare mergând mai degrabă în direcția opusă, a concilierii cu ireconciliabilul.
2) Toate aceste măsuri luate de Guvern nu pot fi înțelese în afara contextului, marcat de campania pentru alegerea Președintelui Republicii, în care Dl. Victor Ponta este principalul protagonist sub lozinca „Președintele care unește”.
Sursa: pagina de Facebook a politicianului
Scopul acestor inițiative fără precedent este atragerea electoratului anticomunist (atât cât mai există el) și/sau delegitimarea utilizării de către adeversarul său, Klaus Iohannis, a anticomunismului ca diferențiator politic pentru turul doi al campaniei prezidențiale. Prima măsură este un bun câștigat de deținuții politici, în timp ce despre ultimele două nu putem ști dacă se vor realiza vreodată, atâta vreme cât ele depind, una de avizul judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Militară București, iar cealaltă de Parlament; și, verosimil, toate luate împreună, de rezultatul alegerilor.
În tot acest câmp de bătălie, unde se pare că morții comunismului vor fi... vitali pentru câștigarea primei funcții în Stat, iar victimele așteaptă politici reale de decomunizare, IICCMER, organismul guvernamental de studiere a istoriei comunismului și sesizare a Parchetului în legătură cu cazurile care pot fi transformate în procese penale, nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să se amestece în disputa politică pentru a predica apolitismul[6].
3) Este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție” când AFDPR, ca organizație, se situează de partea moștenitorilor comunismului, asociere politică ce nu va rămâne fără consecințe, de vreme ce organizația își consideră membrii, pe bună dreptate de altfel, drept „ultimele jaloane morale ale Patriei”[7].
4) Cu acest ansamblu de propuneri și de măsuri legale are loc împingerea deținuților politici pe o periculoasă pantă a revendicărilor preponderent materiale. De notat că o asemenea tentativă a avut loc încă din 1990, când singura măsură reparatorie adoptată, rezultat al negocierii cu puterea politică de atunci reprezentată de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale, a fost conținutul Legii 118, la fel cum s-a petrecut și în cazul ultimei măsuri legislative, Legea 221/2009. Niciodată însă până acum acest aspect material al revendicărilor AFDPR nu a arătat atât de pronunțat.
5) În fine, vom spune că lichidarea moștenirii comunismului are în vedere un ansamblu de măsuri reparatorii care vizează restaurarea tuturor drepturilor foștilor deținuți politici. În această optică, despăgubirile materiale (și mai ales morale, tocmai pentru că sunt morale!) reprezintă unul dintre elemente, și nu principalul, restul constând în: deconspirarea agenților și colaboratorilor Securității, condamnarea responsabililor pentru crimele și suferințele pricinuite victimelor, asumarea de către Statul postcomunist, în calitate de continuator al celui comunist, a responsabilităților față de victime (și nu doar declarativ), casarea sentințelor politice, acesul la arhivele comunismului, realizarea unui Muzeu al Comunismului în Capitală sau adoptarea de măsuri comemorative cu scopul refacerii prestigiului victimelor, al întreținerii memoriei și al studierii istoriei lor[8].

NOTE






[7] Cf., de pildă: http://afdpr.ro/informativ/2340.

[8] Pentru conținutul măsurilor reparatorii și limbajul asociat a se vedea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/09/repunere-in-drepturi-versus-reabilitare.html.

București, 10 noiembrie 2014.