PLAGIATUL OLIMPIEI MAN DE LA ZIARUL „ADEVĂRUL”


Marți, 9 iulie a.c., la ora 21.28, am scris Redacției „Adevărul”, via Facebook:


Bună seara!

Într-un articol al jurnalistei Olimpia Man, care semnează în „Adevărul de Zalău”, și care semnează și articolulul de mai jos, autoarea pare să îl invoce pe istoricul Marin Pop, din aceeași urbe, drept sursă a biografiei Evei Birtaș (o ilegalistă comunistă devenită ulterior mare securistă!).

Problema este că biografia în discuție este copiată cuvânt cu cuvânt după un studiu al meu publicat în Anuarul IICCMER.

În consecință, sunt interesat să aflu cine este autorul raptului – Ziaristul sau Istoricul ?!

Mulțumiri anticipate pentru clarificările redacționale, auctoriale,

Micea Stănescu.

P.S.: Pentru conformitate, iată și trimiterile, la articolul în chestie și la studiul meu :





Redacția „Adevărul” mi-a răspuns miercuri, 10 iulie, la ora 14.59, via Facebook:


Buna ziua,

Am transmis mesajul dvs colegei noastre Olimpia Man.

Multumim frumos

O zi faina

Semnat – „anomim”, dar măca este un răspuns!

În aceeași zi, la ora 15.10, am re-răspuns Redacției „Adevărul”, via Facebook:


Mulțumiri de reacție, aștept ... provincia zalăuană! Cu încredere.

Doamne-ajută!

Mircea Stănescu.


      După două zile a apărut însăși autoarea:

De la:
Olimpia Man (Olimpia.Man@adevarul.ro)
Trimis:
12 iulie 2013 09:43:58
Către:
mirceastanescu@hotmail.com (mirceastanescu@hotmail.com)


 Buna ziua.
Numele meu este Olimpia Man si sunt autoarea articolului referitor la tortionarii din vremea comunismului. Articolul a fost o tema pe care au primit-o toti colaboratorii Adevarul si, odata cu tema, am primit si acest link




Nu stiu din ce motive, acolo nu apare numele dvs., ca autor. Aceasta este cauza pentru care nu v-am citat. Intentia mea nu a fost sa plagiez pe nimeni. E/adevarat, insa, ca am incurcat CNSAS cu IICCMER (am scris ca informatia este preluata din documentele CNSAS, nu ale IICCMER). Îmi asum această greşeală şi, dacă dvs. consideraţi că este nevoie, pot intra în arhivă şi să modific textul.

Cu respect,

Olimpia Man


În lumina noilor „informații”, puse pe două coloane, textele arată astfel:


În documentele Institutului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii apare, la acest capitol, al reprezentanţilor opresiunii comuniste, un singur nume ce are legătură cu Sălajul. Este vorba despre cel al Evei Birtaş, născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, de naţionalitate evreiască (născută Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie croitoreasă, ea s-a căsătorit în 1935 cu Gavrilă Birtaş, şef al Siguranţei din Oradea şi, mai apoi, şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.
(„Adevărul”, 6 martie 2013, articol intitulat: Cine s-a "ocupat" de torturarea şi "reeducarea" duşmanilor comunismului din Sălaj, semnat de Olimpia Man, consultabil la adresa: http://adevarul.ro/locale/zalau/cine-s-a-ocupat-torturarea-reeducarea-dusmanilor-comunismului-salaj-1_5136f8ed00f5182b85d4f3bc/index.html)
Eva Birtaş. Născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, de naţionalitate evreiască (n. Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. În 1935 s-a căsătorit cu Gavrilă Birtaş, pe care l-a urmat la Bucureşti (1940). După arestarea soţului ei, în aprilie 1940, a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.
(IICCMER, Biografiile Nomenklaturii, consultabile la: http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/, intrarea referitoare la Eva Birtaș)


A doua zi i-am răspuns autoarei:


De la:
Mircea Stanescu (mirceastanescu@hotmail.com)
Trimis:
13 iulie 2013 11:07:42
Către:
Olimpia Man (olimpia.man@adevarul.ro);
Mircea Stanescu (mirceastanescu@hotmail.com)


Bună ziua!

Înțeleg, din răspunsul D-tale, că:

1) articolul-în-chestie l-ai scris... „ca sarcină de partid”;

2) în același timp cu sarcina redacției, ai primit și sursa, pe care abia acum o indici (http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/, intrarea referitoare la Eva Birtaș);

3) ai încurcat nu Instititutul de Investigare a Crimelor Comunismului cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ci pe ambele acestea cu o instituție inexistentă – „Institutului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii”.

Ce nu înțeleg este modul în care dorești să-ți asumi această „greșeală”. Căci soluția pe care o avansezi seamănă cu situația unui elev prins copiând, care îi spune profesorului că „a greșit”, apoi îi propune să-i ia lucrarea, împreună cu copiuțele, și îi cere să repete examenul.

Ce ar trebui să înțelegi este că:

1) Actul D-tale este un tip de utilizare nepermisă, care ignoră citarea autorului și/sau a sursei, pe scurt, dacă expresia „etica jurnalistică” îți spune ceva, un plagiat.

2) Sursa aici este una generică – „IICCMER”, dat fiind că este vorba despre o lucrare de tip enciclopedie.

3) Corect jurnalistic ar fi fost nu să copiezi textul meu cuvânt cu cuvânt, ci să ceri acordul Institutului pentru citarea integrală a biografiei; sau, la limită, să o rezumi cu propriile D-tale cuvinte, cu trimiterea expresă la sursă (pagina Web respectivă).

4) Biografia „eternei Eva” apare nu „în documentele” vreunui institut, la care ai avut acces, așa cum se înțelege din articol, la fel cum nu este nici rezultatul reflecției D-tale, cum dorești ca lumea să creadă, ci este luată de-a gata din ograda altora.

În concluzie, dacă dorești să repari ce se mai poate repara, îți rămân la îndemână două soluții (cumulative):

1) Să-ți pui cenușă-n cap și să recunoști porcăria făcută – ca să vorbesc pe șleau.

2) Să adaugi, în dreptul biografiei Evei Birtaș, din articolul în discuție, o notă în care: recunoști furtișagul, ceri scuze cititorilor pentru faptul că i-ai indus în eroare (eventual și autorului) și te angajezi ca pe viitor să nu mai faci așa ceva.

Dacă nu vei proceda în acest mod, voi cere Redacției „Adevărul” să-l facă ea.

Până atunci, je m’en fou de respectul D-tale (cum spune francezul).

Mircea Stănescu




În cursul zilei de sâmbătă, 20 iulie a.c., am constatat că autoarea a modificat tacit articolul (nu mi-a spus doar că poate să o facă?!), fără nici o mențiune a raptului (ce să mai vorbim de „cenușa-n cap”!), în sensul că instituția inexistentă a devenit reală, iar ghilimelele și-au făcut apariția:



Într-un studiu al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) apare, la acest capitol, al reprezentanţilor opresiunii comuniste, un singur nume ce are legătură cu Sălajul. Este vorba despre cel al Evei Birtaş, născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, de naţionalitate evreiască (născută Rotschild). Potrivit studiului, „în 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în «Ajutorul Muncitoresc», în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie croitoreasă, ea s-a căsătorit în 1935 cu Gavrilă Birtaş, şef al Siguranţei din Oradea şi, mai apoi, şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal”.
(aceeași pagină Web)


Am păstrat dovezile furtului, la fel cum le voi păstra și pe cele ale tentativei de a-l acoperi. Am povestit (pe blogul meu, pe e-mail, pe Facebook) tărășenia. Apoi, m-am adresat din nou Redacției „Adevărul” pentru a vedea ce cugetă despre etica doamnei-în-chestiune (ați observat, desigur: nu am spus „jurnalista”!):


        Redacției „Adevărul”, sâmbătă, 20 iulie a.c., ora: 11.05:

        În legătură cu plagiatul Olimpiei Man, semnalat de mine anterior, vă transmit fișierul atașat.

        Aștept răspunsul la adresa electronică:


        sau la cea „clasică”:

        Mircea Stănescu Str. Sold. Petre Dumitru, 22

        Sect. 3, București

        Of. Poșt. 70.

        Sănătate,

        M. Stănescu.


În aceeași zi, la ora 11.57, Serviciul-de-corespondență al ziarului mi-a răspuns, via Facebook (nesemnat, ca de obicei):


        Buna ziua,

        Vom transmite mesajul mai departe.

        Multumim


        Care a fost urmarea? Niciuna! Suntem în data de 1 august a.c.: în douăsprezece zile ar fi putut să se lepede (Autoare, Redacție) de-trei-ori de ceea ce au făcut.


     Concluzie: problema-problemelor este în chiar Redacția ziarului. Acolo este centrul imposturii, la fel cum tot de acolo emană mirosul pestilențial care atrage muște precum Olimpia Man.


București, 1 august 2013.

TRUPELE SOVIETICE ÎN UNIFORMA WERMACHTULUI?




Priviți fotografia de mai jos: nu este o greșeală, nu este un fals.
Ea provine din Arhiva Națională a Republicii Moldova, Fototeca, 39296, este datată sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940 și reprezintă intrarea trupelor sovietice în Basarabia.
A fost inclusă în Expoziția „Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța (1940) – între neputință și iresponsabilitate. O perspectivă românească” de la Arhivele Naționale ale României.
L-am întrebat pe istoricul Igor Cașu, bun cunoscător al perioadei, vorbitor de rusă, ce scrie pe steagul din prim-plan. Mi-a spus că el conține inscripiția: Divizia din Moscova de pușcași/infanterie (Moscovskaia Ordena Krasnogo Znameni Strelkovaia Divizia). La fel, stema de dedesupt este cea a Ordinului „Krasnaia Znamea” (Steagul Roșu). Independent, colegele Galina Kavruk și Leontina Siliște au confirmat.
Am presupus că este vorba despre trupe NKVD, cele mai avansate în colaborarea cu germanii (recte, SS), însă nu este așa: trupele care au ocupat Basarabia făceau parte din Armata Roșie. (Cekiștii își făceau apariția ulterior.)
Colega Kavruk adaugă: pe pancarta de la tribună, ultimul cuvânt este „Eliberatorilor” (Osvoboditeliam). Ușor de dedus, ceva de genul: Mulțumim eliberatorilor! (Cei care îi vor elibera curând – pe basarabeni, pe bucovineni, pe herțeni – de avut, de viață...)
Colegul Cașu a fost de acord cu mine că uniformele purtătorilor de drapel pot fi rodul barterului sovieto-german – petrol, grâne contra arme și uniforme.
Dar nu este așa.




Ulterior, Dan Culcer mi-a sugerat să fac o comparație a echipamentului pornind de la site-uri de tip „Militaria”, care abundă pe Internet. Mai mult, Remus Cârstea mi-a spus că respectivele căști poartă codificarea M-36 (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_helmets_during_World_War_II) și sunt sovietice, la fel ca și uniformele, de aceeași producție.
Cu privire la uniforme: ele sunt, indubitabil, de producție sovietică, și se regăsesc pe diverse site-uri. Posibil să fi fost influențate de uniformele germane, însă fără o bază documentară nu putem afirma nimic sigur.
M-36
Conform acestor surse, casca M-36 a fost produsă de către sovietici în perioada 1936-1941, iar cel care a proiectat-o se numește Aleksandr A. Șvarț. Ea a fost folosită, pentru prima dată, în scurta bătălie sovieto-japoneză din vara 1939, de la Halhîn-Gol (Mongolia), de unde și-a primit supranumele de „Halhîngolka”, apoi, în timpul invaziei sovietice din Polonia (septembrie 1939), războiul sovieto-finlandez (iarna 1939-1940) și, în fine, în timpul ocupației Țărilor Baltice, a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța (vara 1940). Totodată, casca a fost livrată combatanților Spaniei Republicane și a fost în uz la începutul războiului germano-sovietic.
Ca un detaliu, relevant în context: pe diverse site-uri sursa de inspirație pentru M-36 este indicată a fi casca italiană M-34, cu care, la fel, seamănă. Controversată este și originea sovieticei SSh-39, considerată a fi aceeași cască italiană. Doar deschiderea arhivelor militare sovietice va elucida însă complet chestiunea.
M-35
Până atunci, putem reține că modelul care l-a inspirat pe creator pare să fi fost casca M-35, de producție germană, apărută cu un an înainte, iar nu italiana M-34, care rămâne mai „modernă” chiar și față de SSh-39 (cf. Robert Clawson, Russian Helmets. Addenda, la adresa: http://www.personal.kent.edu/~rclawson/RussianHelmets/addenda.html). Apariția căștii în discuție se petrece în contextul standardizării echipamentului militar sovietic, efect al unei accentuate profesionalizări a Armatei Roșii (un fapt observat, de pildă, de Grigore Gafencu în Préliminaires de la guerre à l’est). Prin urmare, sovieticii își produceau propriul echipament militar. 
Ce putem conchide?
Ca justificare a stopării producției căștii M-36 este indicată neadaptarea sa pentru lupta la temperaturi foarte scăzute. Asemănarea izbitoare cu casca germană este însă o explicație mai plauzibilă, căci – dincolo de standardizarea militară, care continuă – războiul dintre cei doi coloși europeni, început în 1941, a pus capăt unei certe suite de similarități ideologice. Cu alte cuvinte, dacă în proiectarea căștii factorul ideologic nu avea ce să caute, în stoparea producției ei pare să fi jucat rolul decisiv.

București, 20 iulie 2013.