ÎN MEMORIA LUI ARISTIDE IONESCU (1921-2013)

Vineri, 25 ianuarie a.c., în jurul orelor 20.00, a încetat din viaţă Aristide Ionescu. Decesul a avut loc după cinci săptămâni de imobilizare la pat, ca urmare a unei fracturi a colului femural stâng.


Locuia într-un cămin de bătrâni, după ce, în octombrie anul trecut, soţia sa fusese chemată la cele veşnice.

Fost deţinut politic, trecut prin demascările „de tip Piteşti la închisoarea Gherla, Aristide Ionescu şi-a scris mărturia detenţiei încă din vremea regimului comunist, alăturându-se astfel mărturisitorilor neamului românesc.

L-am cunoscut îndeaproape, i-am fost – îndrăznesc să spun – colaborator (şi membru de onoare al Fundaţiei Culturale „Memoria – Filiala Argeş, pe care a condus-o).

A fost sufletul Simposionului „Piteşti – Reeducarea prin tortură, pe care l-a susţinut din propriii săi bani, vânzându-şi proprietăţile. Într-o lume aflată sub pecetea efemerului şi inconsecvenţei, el a reuşit performanţa de a pune pe picioare – cu modestele sale forţe, dar cu o voinţă de granit (alături de Dl. Prof. Dr. Ilie Popa) – o lucrare memorială durabilă.

Sunt mândru că l-am cunoscut!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

La revedere, Aristide Ionescu!

 


Bucureşti, 29 ianuarie 2013.

O CĂLĂTORIE PE CULOARELE NOMENKLATURII

Recenzie a cărții: Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, de Vladimir Tismăneanu, Indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 304 p. 

Vladimir Tismăneanu este numele care, într-un fel, te scuteşte de orice introducere, cunoscut fiind de toată lumea (chiar şi – poate mai ales – de cei care nu i-au citit cărţile). Simpla sa evocare suscită pasiuni – s-ar putea spune pe măsura obiectului său de studiu predilect: comunismul internaţional (şi, în speţă, cel românesc) – pasiuni, de altfel, invers proporţionale cu dimensiunile istoriografiei noastre, autohtone.
Profesor la Maryland, în SUA, este coautor şi coordonator al Raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza comunismului în România (2006) şi al unui număr impresionant de studii, între care preferatele nostre rămân, alături de foarte docta Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005), Arheologia terorii (Eminescu, 1992) şi Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Univers, 1995).
O spunem de la bun început: nu vom intra în materia propriu-zisă a lucrării, căci am stărui prea mult şi ne-am limita la simple glose, de aceea o vom prezenta în ansamblu pentru a o recomanda ca pe o lucrare de mare interes.
De această dată, autorul ne propune o călătorie în interiorul bazei politice a lumii comuniste (nomenklatura sau „partidul interior”, cum o numea Orwell), mediu pe care, prin naştere, l-a cunoscut în mod intim.
Cartea debutează cu o „plimbare” pe străzile Cartierului Primăverii, continuă cu atmosfera familială a autorului şi alte două capitole despre formarea sa intelectuală, contextul „epocii Ceauşescu” şi plecarea din ţară. În fine, acestora li se adaugă o serie (foarte sugestivă) de portrete ale membrilor nomenklaturii pe care Vladimir Tismăneanu i-a cunoscut (direct sau mediat, prin intermediul familiei).
Am spune că este o carte care vine la timp, din cel puţin două motive.
În primul rând, pentru că, istoriografic vorbind, se simţea o lipsă a relatărilor din interiorul acelei lumi. De circa un cincinal, arhivele comunismului sunt, în bună măsură, accesibile; or, este nevoie ca ele să fie completate cu surse de alt tip, fără de care perspectiva istoricului ar rămâne nu doar fragmentară, ci şi, inevitabil, limitată. Există o singură întreprindere similară cu cea a autorului (dar dintr-un alt registru, cel al interviurilor): lucrarea Laviniei Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, 2010).
În al doilea rând, pentru că autorul este la vârsta (a se înţelege, desigur, experienţa intelectuală) care-i conferă perspectiva a mai bine de o jumătate de secol.
Cartea este scrisă cu talent, într-o frumoasă limbă română, pe care Vladimir Tismăneanu, rezident în SUA, a păstrat-o şi cultivat-o mult mai bine decât mare parte dintre noi. Totodată, în ciuda acuităţii analizei, lectura este departe de a fi dificilă, graţie stilului alert şi clar.
Cea mai importantă performanţă a lucrării ni se pare însă reuşita de a integra, fără a rupe unitatea textului, biografia autorului galeriei de portrete ale nomenklaturii.
În fine, de aici se deduce că proiectul de a asocia, în acelaşi text, propria biografie biografiilor celor mai odioase ale comunismului românesc (gen Drăghici, Roller) are, în sine, un tâlc: acela că nu depinde de noi în ce familie ne naştem, dar că stă în puterea noastră să rupem cu o tradiţie intelectuală şi morală care nu ne reprezintă, şi să aderăm la o alta care prezervă valorile de adevăr, bine şi frumos.
Hulit de cei din mediul social pe care l-a părăsit, cu greu acceptat de mediul anticomunist, autorul ilustrează în cartea sa un parcurs mai dificil decât s-ar părea la prima vedere, și, în egală măsură, un drum pe care prea puţini au păşit.

Bucureşti, 28 ianuarie 2013.

CAZUL TĂNASE - GOMA: ULTIMA IPOTEZĂ

Recenzie a cărții: A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, de Liviu Tofan, prefaţă de Andrei Muraru, postfaţă de Liviu Turcu, Iași, Editura Polirom, 2012, 293 p.


Întâi, câteva cuvinte despre autor. 
Din 1973, când a emigrat în Germania Federală, Liviu Tofan a fost jurnalist la Radio „Europa Liberă”. La început redactor, în 1980 a devenit şef al Serviciului de ştiri, iar ulterior director adjunct al Departamentului românesc al postului de radio. În 1990 s-a întors în ţară, unde a înfiinţat şi condus, până în 1994, redacţia de la Bucureşti a „Europei Libere”. A condus apoi un alt post de radio, pentru ca în 2008 să devină directorul Institutului Român de Istorie Recentă, o fundaţie privată. 
Este vorba deci despre un bun cunoscător al modului în care se construiesc ştirile, al felului în care scurgerile de informaţii (din surse politice, judiciare şi ale structurilor informative) ajung în redacţiile de ştiri, ca şi a utilizării acestora în jocul politic, care constituie, în parte, „materia primă” a cărţii. 
Lucrarea are ca subiect ceea ce s-a numit „L’Affaire Tănase-Goma” – cauză judiciară, investigaţie poliţienească şi (mai ales) scandal politico-diplomatic – ale cărei iţe autorul caută să le descurce acum, folosind documentaţia de presă, discuţiile cu actorii implicaţi şi documente de arhivă.
Rememorăm, pe scurt, partea vizibilă a ceea ce s-a petrecut atunci. 
Pe 9 aprilie 1982, Virgil Tănase, scriitor român rezident în Franţa, a fost convocat de DST (serviciul secret intern), pentru a-l informa că, în urma publicării unui articol în revista Actuel, în care îşi bătea joc de Nicolae Ceauşescu, viaţa îi era în pericol. La o întrevedere ulterioară, agenţii francezi i-au spus că aveau informaţia de la un ofiţer de Securitate dezertor, însărcinat să-i ucidă pe el şi pe Paul Goma (fostul disident, la acea dată refugiat politic în Franţa). Pentru a face Securitatea să creadă că agentul său – un „ilegal”, o „fantomă” integrată mediului francez pe nume Matei Pavel Haiducu (fost, succesiv: Hirsch, agentul „Vişan”, Forestier, „Locride”) – şi-a dus la îndeplinire misiunea, contraspionajul francez a organizat o falsă dispariţie (a lui Tănase, care, conform planului aprobat de Securitate, trebuia răpit de persoane din lumea interlopă) şi o acţiune eşuată de otrăvire (a lui Paul Goma, al cărui pahar, conţinând o microcapsulă de aconitină, substanţă nedetectabilă care provoca stopul cardiac, urma să fie vărsat aparent accidental, în cursul unei întruniri publice, de către un agent francez). 
Cei doi scriitori români au fost de acord să participe la acţiunea DST cu condiţia ca ea să se încheie cu un comunicat oficial, în care Securitatea şi regimul Ceauşescu să fie încriminate. Pe 9 iunie, asupra chestiunii luase poziţie însuşi François Mitterrand, preşedintele Franţei, fapt fără precedent pentru o operaţiune în curs. Evenimentele s-au desfăşurat conform planului, numai că, la sfârşit, comunicatul promis nu a mai fost dat publicităţii. În loc, publicului i-a fost oferită o poză de grup (inspirat reprodusă pe prima copertă a cărţii), în care fostul agent al Securităţii apare flancat de planificatele sale victime, în timpul unei conferinţe de presă. Apoi, asupra întregii operaţiuni s-a aşternut o tăcere ciudată. 
Este punctul de plecare al autorului, care încearcă să treacă dincolo de avanscena înşelătoare, pentru a pătrunde în culisele operaţiunii. Titlul cărţii este o replică la articolul lui Albert du Roy, publicat în Le Nouvel Observateur (din 7 august), intitulat „A treia ipoteză”. Acesta susţinea că agentul român însărcinat cu uciderea lui Tănase ar fi trecut de partea francezilor, proiectata răpirea a scriitorului metamorfozându-se într-o diversiune cu rolul de a acoperi faptul că transfugul era de-acum în slujba Franţei. Înscenarea ia sfârşit pe 31 august, când are loc şi conferinţa de presă menţionată deja. 
Folosindu-se de documente din arhiva Securităţii (aflată în custodia CNSAS), dosare judiciare franceze (ancheta „dispariţiei” lui Tănase, cazul Hernu) şi discuţii cu responsabilii DST care au supervizat operaţiunea, autorul află că, după ce Ion Mihai Pacepa a trecut de partea SUA iar reţeaua Securităţii din Franţa (ca, de altfel, toate cele din Occident) a fost deconspirată, însărcinat cu refacerea ei a fost „ilegalul” Haiducu, pe care fostul şef adjunct al spionajului român nu-l cunoştea. Deranjat de criticile opozanţilor Tănase şi Goma, Ceauşescu l-a însărcinat pe Nicolae Pleşiţă (şeful Securităţii externe) să le închidă gura definitiv, iar misiunea i-a revenit şefului reţelei Securităţii din Franţa. 
Din interogarea transfugului, francezii au aflat că misiunea sa de căpătâi era însă alta: aceea de a-l reactiva pe Charles Hernu, la data respectivă ministrul francez al Apărării, din ’53 informator al Securităţii bulgare, în ’57 preluat de sovietici, care în anii ’60 furnizase (implicit) informaţii şi Securităţii române – „Reţelei Caraman”, care acţiona în dispozitiv sovietic (cf. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman, Compania, 1999). Iritat de îndrăzneala lui Ceauşescu, Mitterrand a ordonat o replică a contraspionajului francez (coordonată cel mai probabil de serviciul de securitate al Palatului Elysée, Groupe d’intervention de la Gendarmerie nationale), care a presupus retrimiterea ofiţerului dezertor în Centrală, sub aparenţa îndeplinirii misiunii, cu scopul de a strânge informaţii pentru noii săi patroni şi de a provoca „trădarea” (trecerea la francezi) a însuşi şefului CIE, Pleşiţă. Aceasta a fost adevărata miză a operaţiunii, pentru care tentativa de asasinat asupra celor doi scriitori (reală) şi agitaţia în jurul ei au fost doar o perdea de fum, menită să o mascheze. 
Ceea ce s-a întâmplat, se ştie de-acum: Pleşiţă nu s-a aruncat în braţele francezilor (ci a murit în ţară, de moarte bună, continuând, cu tupeu, să-şi împroaşte cu noroi fostele victime). 
Restul se ştie mai puţin sau deloc. „Trădătorul” se predase francezilor nu pentru că ar fi avut vreun scrupul ori remuşcare pentru uciderea celor doi opozanţi (ar fi făcut-o fără crâcnire ca să-i fie lui bine!), ci pentru că ştia că, odată misiunea îndeplinită, nu ar mai fi pus vreodată piciorul nu doar în Franţa, ci în întregul Occident, evitând astfel să împărtăşească soarta sutelor de agenţi ai Securităţii retraşi în ţară după fuga lui Pacepa şi preferând să se înfrupte în continuare din binefacerile capitalismului decadent. 
Conform penibilului plan francez, Pleşiţă ar fi urmat să treacă la „inamic” nu singur, ci – culmea tupeului dezertorului! – alături de mama lui Haiducu, aflată la Bucureşti. Acţiunea de a „întoarce” un ofiţer inamic împotriva fostei sale Centrale şi de a-l trimite la faţa locului într-o operaţiune extrem de riscantă şi de ofensivă îşi dezvăluie astăzi adevărata explicaţie. Ea era o reacţie echivalentă cu tentativa de „influenţare” (a se citi: şantajare) a lui Charles Hernu de către Securitatea română, o adevărată „declaraţie de război”. Este, în rezumat, conţinutul „celei de-a patra ipoteze”, care subîntinde analiza autorului. 
Francezii au abandonat „Cazul Tănase-Goma” pe motiv că Securitatea i-a şantajat cu difuzarea informaţiilor legate de isprăvile ministrului lor al Apărării (plan cuprins într-un document al CIE). 
Pentru a plăti răpirea şi uciderea lui Tănase, Haiducu primise de la Securitate 10.000 de dolari, din care ofiţerul însărcinat cu livrarea lor, Stelian Bologan (alias „Bunea”), „ciupise” 500, chipurile pentru a-şi mitui şefii. Restul a fost predat de transfug DST, care a plătit biletul de avion Bucureşti-Paris pentru Adrian Haiducu (fratele transfugului), i-a cumpărat lui Tănase o maşină de ocazie, iar ce a rămas i-a fost înmânat aceluiaşi pentru a se întreţine pe perioada „dispariţiei” (pp. 84-85). 
Goma a luat parte la planul DST à contre-cœur: l-a socotit încă de la început „idiot”, i-a displăcut profund încrederea pe care francezii o aveau în securistul dezertor şi a simţit că i se ascunde ceva (situaţie descrisă în Chassé-croisé, Hachette, 1983 / Soldatul câinelui, Humanitas, 1991). În ce-l priveşte, Tănase a aderat la el din prima clipă, fără să se intereseze de consecinţe. De aici şi prisma utilităţii prin care îi percep, şi astăzi, pe cei doi, oamenii contraspionajului francez: primul, „«foarte antipatic», «bizar», un «frustrat» care «îi trata de sus» şi «era gelos pe Virgil Tănase»”, iar cel de-al doilea, „un visător simpatic” (p. 82). 
Numele celui care i-a dat lui Haiducu otrava pentru asasinarea lui Paul Goma este Ion Deaconescu („Panduru”), lt.-col., şeful UM 0102 a CIE, Sectorul „ilegali” din America de Nord şi America de Sud (pp. 72-73). 
Soţia lui Haiducu i-a arătat autorului înregistrări video ale familiei, care arată cât de strânse au devenit relaţiile securistului dezertor cu agenţii DST. Ba, mai mult,  acesta a năşit unul dintre copiii noilor săi prieteni. În replică, ar fi de meditat asupra faptului că, de pildă, niciunul dintre aceşti „apărători ai democraţiei” nu l-a ţinut pe genunchi pe Filip Goma, fiul familiei Goma, asupra căruia au avut loc, pe sol francez, două atentate ale Securităţii: primul în 1978, când avea doi ani şi patru luni, printr-o femeie „refugiat politic” în Germania, care venise în vizită la Paris, iar cel de-al doilea în 1980, la vârsta de cinci ani, când s-a încercat răpirea lui de la grădiniţa de pe rue Manin, din arondismentul 19, unde s-a prezentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte să i se încredinţeze copilul, întrucît părinţii săi ar fi plecaţi la un congres (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html). 
Haiducu a continuat să figureze pe ştatul de plată al DST; mai mult, în anii ’90 a participat la o operaţiune împotriva unui traficant de arme sârb (p. 134). După 1990 a vizitat România şi chiar l-a întâlnit pe Pleşiţă. A fost implicat în traficul internaţional cu cel puţin două dintre operele lui Brâncuşi. Pe actul de provenienţă al uneia, din seria „Sărutul”, se motivează halucinant de cinic că fostul dezertor ar fi primit-o în dar de la Nicolae Ceauşescu (p. 147). A murit în 1998, de hepatită C, după ce anterior făcuse două transplanturi de ficat. 
Concluzia autorului este că din această operaţiune (atât cea vizibilă cât şi, mai ales, cea invizibilă) nimeni nu a avut de câştigat. Nici Franţa lui Mitterrand, nici Ceauşescu împreună cu regimul său şi, cu atât mai puţin, cei doi scriitori opozanţi. Totuşi, Ceauşescu a ieşit cel mai şifonat (p. 149). 
În fine, vom spune câteva cuvinte despre modul în care este realizată lucrarea. 
Genul cărţii este cel al investigaţiei jurnalistice, iar relatarea liniară este punctată cu anticipări (prolepse) şi reveniri (catalepse), schemă narativă care dă dinamism povestirii. Asemeni istoricului, autorul stăpâneşte cronologia şi este atent la contradicţiile de date şi informaţii din relatări, sau scorneli pur şi simplu (ca în cazul lui Pacepa), pe care le amendează judicios. 
O investigaţie de acest tip îl proiectează pe cercetător într-un joc al oglinzilor, îl obligă să străpungă perdeaua de fum pentru a înţelege adevărata miză a acţiunilor celor implicaţi. În tot acest demers, el trebuie să se supună – credem – unui set de două reguli: primo, să suspecteze sistematic că informaţia livrată este destinată dezinformării, şi secundo (aparent paradoxal), să aibă o gândire neconspiraţionistă. Autorul trece, credem cu succes, această probă. 
Vom încheia cu un citat care rezumă experienţa lui Liviu Tofan legată de arhivele secrete româneşti: „După 1990, deschiderea Serviciului de Informaţii Externe, succesorul CIE, pentru lămurirea problemelor trecutului securist a fost egală cu zero. Dosarele trimise la CNSAS sunt triate şi periate, nu cumva să scape ceva «delicat». Zeci de mii de dosare ale Securităţii sunt încă păstrate la secret. Pentru a proteja pe cine? Cică siguranţa naţională, aşa cum o interpretează birocraţii secretelor, de capul lor, desigur. Democraţia românească nu-i pentru căţei.” (pp. 146-147)

București, 22 ianuarie 2013.