TRIBULAȚIILE LUI LASZLO ALEXANDRU FAȚĂ CU „ANTISEMITISMUL“

Numărul ultim (5/2004) al revistei electronice E-Leonardo conţine un „Dosar Paul Goma”, în care editorul publicaţiei, Laszlo Alexandru, specializat în hăituirea „antisemitului” Paul Goma, ne ia drept martori la neîncheiata sa „despărţire” de acesta[1]. În plus, pe cît de lungul, pe atît de nulul text al lui Laszlo îşi opreşte atenţia şi asupra studiului meu anexă la ediţia Săptămânii Roşii a lui Goma, publicată anul acesta la Editura Vremea[2]. Preocupat să „demonstreze” – „prin deviere” – că eu însumi sînt „antisemit”, Laszlo nu a băgat de seamă că nu sînt autorul vreunei „postfeţe” – postură încărcată de autoritate în care refuz să mă situez – ci al unui studiu însoţitor; la fel cum nu ştie – deşi pretinde că a citit anterior Săptămâna Roşie – că ediţia de la Vremea nu este nicidecum „princeps”, ci cronologic a treia publicată, site-ul lui Paul Goma găzduind din 2002 numeroase variante în format electronic[3].

În primul rînd, aş spune că reacţia nervoasă a „polemistului” Laszlo – după cum el se autodefineşte – într-o chestiune dintre cele mai serioase – aceea a memoriei şi istoriei exterminării evreilor şi a responsabilităţii comunităţii româneşti, în paralel cu cea a comunităţii evreieşti pentru crime similare – are loc pe un ton amuzat, ceea ce denotă o gravă iresponsabilitate intelectuală. Laszlo: „după lectura fragmentelor de mai sus [ale lui Goma – n. m.], mi-am zis cu un zîmbet interior...”[4] şi: „Lăsînd oarecum gluma la o parte, să relev totuşi un amuzant contrasens al postfaţatorului...”. Certamente, Laszlo n-are decît să se amuze cu privire la textele lui Goma şi la al meu, însă nu văd cum se va putea păstra astfel în limitele unei discuţii sobre despre un subiect atît de grav[5].

Apoi, replica sa este măcinată de numeroase contradicţii interne. Iar acestea nu sînt deloc, dar deloc amuzante, ci: grave. Într-un loc afirmă că: „pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor [cu privire la „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor”[6] – n. m.]”, pe cînd în altul: „«ceea ce a fost cronologic înainte» [„săptămîna roşie” – n. m.] nu explică, în cazul de faţă, mai nimic, întrucît e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii.” Cum poţi să-i acorzi cuiva credit – aşa cum face Laszlo în ce-l priveşte pe Goma – atunci cînd „descrie fapte”, în condiţiile în care în acelaşi timp apreciezi că respectivul utilizează o informaţie „masiv contrafăcută”? Apoi, dacă actele scrise ale regimului Antonescu falsifică „masiv” realitatea, aşa cum pretinde Laszlo, atunci de ce ele sînt folosite pentru a descrie acţiunile criminale ale aceluiaşi regim în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Dorohoi sau Iaşi de către cei care, asemeni lui Laszlo, le neagă veracitatea? Cu alte cuvinte, cînd sînt ele „documente” şi cînd sînt simplă „propagandă”? Şi, mai mult, dacă actele în cauză sînt „masiv contrafăcute”, mai putem oare reuşi să decelăm adevărul de fals? Răspunsul este unul singur: acestea sînt surse valabile atunci, şi numai atunci, cînd sînt folositoare. (De ce documentele regimului Antonescu nu pot fi asimilate simplei propagande, aşa cum în mod fals naiv o face Laszlo pe urmele propagandiştilor „Holocaustului din România”, se poate argumenta în maximum cinci rînduri.)

Pe de altă parte, dacă, aşa cum am văzut, Laszlo îi acordă deplin credit lui Goma în descrierea faptelor, atunci cum de susţine în acelaşi timp că „simpla anterioritate cronologică nu presupune cu necesitate un raport de cauzalitate”? Căci dacă faptele relatate de Goma sînt credibile, atunci Laszlo nu ne explică şi de ce „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” nu ar explica – fie şi oricît de parţial – motivaţiile celor care au ordonat şi executat crimele împotriva evreilor. Luîndu-ne martori la acest mister, Laszlo îşi închipuie însă că probează astfel „antisemitismul” lui Goma. Şi, bineînţeles, pe al meu personal.

În plus, dacă în fragmentul mai sus citat nu respinge explicaţia cauzală, într-un paragraf anterior el se arată drept partizan al unui discurs de tip postmodern care respinge nu doar principiul corespondenţei, ci şi pe cel al cauzalităţii. Citez pe larg, dar chiar pe larg: „Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă («eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel»), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluţia este dinspre istoriografia totalitară, arţăgoasă, intolerantă şi monologală spre cea democratică, tolerantă (în limite ştiinţifice), dialogală.”

Şi încă: argumentul absenţei unei formaţii istorice de şcoală – preluat de la Pecican[7] –, pe care Laszlo i-l adresează lui Goma, i se poate întoarce, căci nici el nu poate să facă dovada une patalamale în acest sens. Dacă posesia unei diplome de absolvent de istorie este cea care face „verosimile” aserţiunile cuiva, atunci iată că Laszlo îşi retrage singur veracitatea propriilor spuse.

Ca să rezum şi să închei: dacă la începutul textului său Laszlo ne anunţa că problema în discuţie este dacă afirmaţiile lui Goma corespund sau nu realităţii cu privire la subiectul aflat în discuţie, cum de poate el stabili acest lucru în timp ce se declară adversar al principiului corespondenţei? Şi, în plus, cum de poate convinge că aserţiunile sale potrivnice logicii binare (adică principiului non-contradicţiei) – şi în primul rînd cele privitoare la „antisemitismul” lui Goma şi Stănescu – depăşesc nivelul unei „verosimilităţi” contrare căutării adevărului, care este proprie obiectivităţii demersului ştiinţific?

Suficient pentru armătura logică a modului de a proceda al lui Laszlo. Nici stilistic vorbind textele sale nu se prezintă însă mai grozav. Iată o suită de exemple de o preţiozitate lipsită de gust: „Canalul de comunicare dintre noi [dintre Laszlo şi Goma – n. m.] s-a perturbat”[8]; „de-a lungul întregii expuneri a autorului, care [...] îl obligă [pe cititor – n. m.] la lecturi încrucişate”; „agresiunea pamfletară [a lui Paul Goma – n. m.] împotriva persoanei biografice a contestatarilor” este „ignobilă”; „Să fie sănătos Paul Goma!”; „zgomotoasă aberaţie”; „Aceste exemple şi altele, la fel de neconcludente, îl împing [pe Mircea Stănescu – n. m.] spre zgomotoasa concluzie că...”; „Însă fără umflarea artificială a gogoaşei, cum şi-ar fi putut el însuşi [tot despre mine este vorba – n. m.] scoate din mînecă falsurile flagrante?”; „Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă ori că eu sînt paşa de la Vidin, ori că...”; „ce gălăgios eufemism ne serveşte Mircea Stănescu”.

Acestora li se adaugă formulări pretins ştiinţifice de-a dreptul aiuritoare, precum: „Profilul său eroic [al lui Paul Goma – n. m.] din perioada totalitară” şi „implicarea sa activă, biografică, în lupta împotriva abuzurilor şi a samavolniciei”; „verticalitatea sa nezdruncinată de agresiunile comunismului”; „Le citez integral [frazele lui Goma – n. m.], în ciuda incongruenţei lor stilistice (datorită direcţiilor semantice suprapuse şi intersectate); „Îndată ce intrăm în contact cu cronotopul istoric”; „partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent”; „întrebarea sa arţăgoasă” şi „incoerenţa stilistică [ale lui Goma – n. m.]”; „o răsunătoare demonstraţie istoriografică a lui Ovidiu Pecican”[9]; „[Goma] forţează concluzia sa antisemită neplauzibilă”; „cea mai scandaloasă minciună a lui Paul Goma o constituie preluarea logicii globaliste şi a limbii de lemn din propaganda antonesciană”; „tonurile pastelate [ale lui Goma – n. m.] prin care e evocat un criminal de război”; „Aberaţia evidentă a acestei ipoteze [a lui Goma – n. m.] este migălos demontată de către Ovidiu Pecican”; „[Goma] Îl invectivează pe Corneliu Coposu”[10]; „[Goma] n-ar face aici decît să abată atenţia: de la esenţa conceptului la aparenţa sa. Prin aruncarea în criză a semnificantului, se încearcă o tulburare de percepţie în ordinea semnificatului”; sau (deja citata) „cercetare a realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative”.

În plus, găsim apelative precum: „Întocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i împărtăşesc punctul de vedere”; „Paul Goma nota recent, cu nedezminţit grobianism”; „Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor”; „nocivul său delir Săptămîna Roşie”; „ideile lui strîmbe, scandaloase, revoltătoare”; „n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii”; „am constatat «rinocerizarea» scriitorului parizian” – cu privire la Paul Goma – şi: „patenta rea-credinţă a postfaţatorului [...] fie un retardat, fie un nelegiuit”; „Prin abilitatea cu care răsuceşte şi răstălmăceşte ideile preopinenţilor, pentru a-i acuza apoi cu arţag, Mircea Stănescu dovedeşte cu prisosinţă că nu este retardat.”; „certăreţul nostru”; „Junelui scandalagiu...”; „cum atît de inteligent nuanţează postfaţatorul”; „mincinos neobrăzat”; „M. Stănescu ne comunică înfierbîntat”; „Pledoaria lui Mircea Stănescu alunecă uneori dinspre viclenie spre neghiobie”; „La asemenea neghiobie n-am de dat nici o replică”; „La fel de ofensat am dreptul să mă consider de stupizenia următoarei obiecţii”; „istoricul care se pretinde a fi”; „«Istoricul» Mircea Stănescu”; „Mă limitez la a răspunde unei ultime minciuni a postfaţatorului pe care l-am onorat oricum cu o atenţie nemeritat de extinsă” – atribuite mie.

Pentru că Laszlo se „amuză” punînd alături aserţiuni din Săptămâna Roşie şi din „România Mare”, le voi aşeza şi eu pe ale sale alături de altele fără a preciza în mod inutil de unde sînt culese: „aberaţiile publicate de un cretin [...] Mircea Stănescu”; „un descreierat – Mircea Stănescu”; „o nulitate (Mircea Stănescu) care semnează un articol mincinos şi calomniator”; sau „mîrşăviile susţinute de Mircea Stănescu” căruia „îi mai rămîne o scuză: un derapaj acut psihic”[11].

Şi totuşi, cele spuse pînă acum nu arată ideea pe care Laszlo o are despre subiectul istoric în discuţie, la fel cum nu explică nici motivaţiile sale.

Pentru a fi corect, trebuie să spun că luarea de cuvînt a scriitorului Laszlo – la fel ca şi a istoricilor Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – se deosebeşte într-un punct esenţial de poziţia restului intelighenţiei româneşti, al cărei comportament se manifestă printr-o tăcere mormîntală nu doar asupra subiectului în discuţie, ci şi, în genere, asupra a tot ceea ce este legat de Paul Goma. Trebuie să-i recunosc deci lui Laszlo cel puţin un merit, şi anume: acela de a încerca să-l înmormînteze intelectual pe Goma în urma unui surogat de analiză şi de discuţie.

Ca istoric ori, în genere, ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că există etnii – în speţă cea evreiască – predispuse la comunism, căci pentru omul de ştiinţă nu există alte explicaţii decît cele de natură socială. Asemenea pretinse explicaţii nu au nimic de-a face cu raţiunea, ci cu dogma. La fel de dogmatice sînt însă şi supoziţiile textelor lui Laszlo Alexandru.

Urmîndu-l pe Ovidiu Pecican, Laszlo nutreşte convingerea că în cazul „atrocităţilor comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” „Nu a fost vorba despre un conflict interetnic”, ci că „mesajul este unul de critică socială”[12], evreii respectivi protestînd astfel – alături de ucraineni (şi de ruşi!) – împotriva discriminărilor şi corupţiei statului burghez. Cu o asemenea gîndire adîncă asupra subiectului – care presupune că în timp ce-i ucideau, jefuiau şi batjocoreau pe ostaşii şi reprezentanţii administraţiei româneşti, evreii (împreună cu ucrainenii şi ruşii) transmiteau mesaje filozofice de critică socială – nu este de mirare că Laszlo găseşte că, în dezbaterea sa împreună cu Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican asupra „cazului Goma”, „urcam la rădăcina fenomenului”.

Privitor la sursele pe care Goma îşi întemeiază analiza, Laszlo le indică doar pe cele care îi convin, adică: nu-i periclitează argumentaţia. Căci dacă pînă la ediţia de la Vremea el nu citise Săptămâna Roşie, de data aceasta arată că a parcurs-o, la fel cum arată că a parcurs şi studiul meu anexă. Numai că lectura sa nu înregistrează decît ceea ce îi slujeşte pentru a-l „contesta” pe Goma. Or, cartea lui Goma este clară – fapt reproşat şi de studiul meu lui Radu Ioanid –, ea întemeiîndu-se în primul rînd pe textele unor autori precum: sionistul comunist Matatias Carp, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi evreul fost comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. I-am mai reprodus o dată nu atît pentru a restabili – iarăşi – adevărul, ci pentru a arăta practicile la care recurge autorul unui text care îl acuză pe Goma tocmai de „parţialitate” şi „unilateralitate”[13].

Două dogme privitoare la România animă textul lui Laszlo: 1). Că aceasta a fost, încă de la 1867 (dacă nu chiar de la 1848), cea mai antisemită ţară a Europei de dinainte de Primul Război Mondial; 2). Că ea a instituit cea mai severă legislaţie antievreiască din Europa, mai severă chiar decît în Germania nazistă. A încerca să-ţi sprijini argumentaţia pe textele Hannei Arendt – ea însăşi tributară informaţiei accesibile perioadei sfîrşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, ea însăşi acuzată cînd de „antisemitism”, cînd de a fi bîntuită „de ura de sine” proprie evreului – este de două ori eronat. Suficient de indicat aici este că patriarhul cercetării Holocaustului, Raul Hilberg, respinge o asemenea vedere asupra chestiunii, în timp ce la treizeci şi şapte de ani de la apariţia cărţii lui Arendt, Eichmann la Ierusalim, Laszlo se arată un disciplinat propagator al mitologiei istorice care slujeşte Industriei Holocaustului drept muniţie de război. Laszlo: „Dar nu numai Parlamentul român şi legislaţia statală erau impregnate de autoritarism împotriva minorităţilor neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să îndemne la violenţe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită...”

În plus, Laszlo dă glas altor două dogme proprii Industriei Holocaustului, şi anume: lipsa de inteligibilitate a crimelor comise împotriva evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi „unicitatea” Holocaustului. Căci altfel nu se explică de ce – iar Laszlo nu ne luminează nici pe departe –, dacă antisemitismul era atît de puternic în România antebelică, pentru a trece de la „îndemnuri la violenţă” la „fapte” a fost aşteptat Antonescu? Altfel spus, nu înţelegem cum, într-o ţară ca acea Românie despre care ne vorbeşte Laszlo, antisemitismul devine criminal la circa 70 de ani distanţă? La fel, el nu ne luminează nici de ce „notoriul criminal de război” Antonescu nu i-a predat naziştilor pe evreii din Vechiul Regat după epuizarea de către Germania nazistă a oricărei alte soluţii a „problemei evreieşti” – alta decît exterminarea – de după Conferinţa de la Wannsee din ianuarie 1942? Textele lui Laszlo sînt, în acest sens, un exemplu greşit de punere a întrebării de început cu care debutează orice interogaţie ştiinţifică. Apoi, autorul nu ne luminează nici de ce „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” ar fi nişte „ignonimii”, adică nişte crime obişnuite (şi, în plus, „masiv contrafăcute”), în timp ce crimele colective comise de regimul antonescian un „genocid”. Prin urmare, lui Laszlo nu-i rămîne decît să se simtă în continuare ofensat de analiza pe care am făcut-o textelor sale, căci reacţiile-i nu fac decît să indice o obsesivă situare în para-ştiinţă.

Expunerea istorică a lui Laszlo este cînd contrafactuală, cînd fără referire la contextul istoric, toate acestea arătînd că el lucrează cu o schemă de analiză anistorică. Este cazul chestiunii politicilor protecţioniste, al măsurilor sociale ale tînărului stat naţional al Principatelor vizînd stoparea imigraţiei şi a polemicii lui Kogălniceanu cu influenta Alianţă Israelită Universală, în legătură cu care Laszlo comentează: „Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al «neamiestecului în treburili intierni» funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.” În fapt, nu timpul, ci aplecarea asertorului asupra subiectului este cea care comite clasica eroare istorică de a analiza trecutul prin prisma prezentului.

Dezolantă este şi înfăţişarea mizei cărţii lui Goma. Căci dacă românii aveau „problema lor” cu evreii, iar aceasta consta în răzbunarea pentru „atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor” cu un an mai devreme – aşa cum afirmă Goma – atunci Laszlo nu ne lămureşte cum din punct de vedere istoric crimele antonesciene – sau marea lor majoritate – ar putea fi subsumate noţiunii de Holocaust? În această perspectivă, crimele colective ale regimului antonescian pot fi numite: crime de război, crime împotriva umanităţii, genocid, însă nu pot fi subsumate Holocaustului, care reprezintă exterminarea evreilor (şi în acelaşi timp a handicapaţilor şi romilor) din motive ideologice (proprii naţional-socialismului), nu din motive de răzbunare şi nici pentru a-i jefui[14].

A refuza să iei act de acest punct de vedere, numindu-l „minciună flagrantă şi profund insultătoare”, şi acuzîndu-l pe susţinătorul său de „antisemitism” şi „negare frontală a Holocaustului” (nici măcar „deviantă”, cum susţine Radu Ioanid!), reprezintă o crasă necunoaştere a dezbaterii din literatura ştiinţifică privitoare la Holocaust. Iată de ce îţi vine să te închini, atunci cînd Laszlo ia Parchetul drept arbitru într-o dezbatere intelectuală (curat „dezbatere” şi curat „intelectuală”!): „Atrag atenţia că ne aflăm deja în sfera unei culpe sancţionabile penal”. Semnalul de alarmă al lui Laszlo face casă bună cu ameninţările nevoalate ale lui Teşu Solomovici – fostul tovarăş de la „Munca” devenit gardian al „Ordonanţei de urgenţă privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii” – adresate colegilor săi editori de la Vremea cu prilejul lansării Săptămânii Roşii la Tîrgul de Carte din vară: „Grijă mare, grijă mare, că-i caz penal!”

În studiul care însoţeşte eseul lui Goma demonstram că Radu Ioanid este un falsificator conştient de citate întrucît, pentru a-şi proba susţinerile, el nu doar citează aiurea din romanul Basarabia ci, şi mai grav, falsifică sistematic – atît în textul privitor la Goma, cît şi în lucrările istorice – documentele de epocă antonesciană. Faptul că lui Laszlo toate acestea i se par „nesemnificative neconcordanţe de citate” care pot fi reproşate „eventual” traducătorilor lui Radu Ioanid nu fac decît să-l situeze într-o ilustră companie. În studiul meu citam şi din lucrarea Evreii sub regimul Antonescu, carte care nu a fost tradusă din nici o limbă, iar Laszlo impută falsificările de acolo – „eventual” – tot traducătorilor.

La fel, studiul meu critica aşteptările deplasate ale lui Laszlo, şi anume că după el lucrarea lui Goma nu arată asemeni unui tabel în care pentru fiecare „ignonimie” săvîrşită de evrei împotriva românilor nu aşează alături o alta săvîrşită de români împotriva evreilor, pentru ca informaţia să fie pusă în pagină în mod „echilibrat”.

Pentru a-şi convinge cititorii că „«Istoricul» Mircea Stănescu are probleme cu cronologia”, Laszlo uzează de tertipuri nedemne de un mînuitor al cuvîntului, afirmînd că: „eu însumi [Laszlo adică – n. m.] am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma, nu Radu Ioanid şi nici Michael Shafir”, pe motiv că discuţia sa cu Ion Solacolu s-a desfăşurat „preponderent” „în luna noiembrie 2002”. Mă văd nevoit să mă autocitez: „Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir”[15]. Prin urmare, Laszlo se simte în mod iluzoriu deposedat de o atare anterioritate, însă aceasta se întîmplă nu din pricina cronologiei pe care pretinde că o stăpîneşte, ci numai pentru că Shafir nu-l acuză nicăieri pe Goma de „antisemitism”, ci de: „negare” şi „trivializare” a Holocaustului. În mod obişnuit, orice expunere cronologică este în funcţie de momentul publicării criticilor privitoare la Săptămâna Roşie. Iar discuţia epistolară a lui Ion Solacolu cu Laszlo Alexandru, intitulată Polemici pe internet, a apărut pentru prima dată în revista „Columna” din Tîrgu Jiu în 2003 (nr. 5-6), în timp ce cartea lui Shafir a fost publicată în ediţie română în noiembrie 2002. Dar chiar şi lucrînd cu criteriul lui Laszlo – cine este emiţătorul primelor pulsiuni împotriva lui Goma – el tot nu trece de examenul pe care şi l-a propus. Citez din introducerea cărţii lui Shafir: „Versiunea originală a textului a fost finalizată în noiembrie 2001 şi a fost publicată în limba engleză în august 2002, în colecţia ACTA condusă de Leon Volovici, la Centrul Internaţional Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă Universitatea Ebraică din Ierusalim.”[16] Prin urmare, devine inutil de precizat cine are probleme cu cronologia şi, în egală măsură, cu... „protocronizarea”[17].

Iar Laszlo încheie apoteotic: „Această realitate [a primordialităţii sale faţă de Shafir în vituperarea „antisemitismului” lui Goma – n. m.] nu-l împiedică pe postfaţator să ne trateze în ordine inversă, probabil fiindcă celorlalţi doi comentatori [Radu Ioanid şi Michael Shafir – n. m.] le poate reproşa, prin atacuri la persoană, evreitatea, pe cînd despre mine n-are încă date că aş fi fost circumcis.” Concluzia este deci că „probabil” sînt – şi eu, la fel ca şi Goma – „antisemit”. Cu un demers atît de profund nu este neaşteptat că Laszlo ajunge la o asemenea concluzie, căci pentru Industria Holocaustului, ale cărui dogme şi teme el le vehiculează, nu există decît o încheiere alternativă ciudat de „etnică”: toţi cei care nu împărtăşesc mistica Industriei Holocaustului sînt fie „antisemiţi” (ne-evreii), fie „bîntuiţi de ura-de-sine” (evreii).

Laszlo încearcă să-şi justifice lipsa de sensibilitate faţă de tragedia basarabenilor, reproşată de textul meu, printr-un „nu e în chestie”. El face foarte bine că se autocitează, iar eu, la rîndul meu, voi mai cita o dată. Ca să nu se uite. Laszlo: „eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”[18]. Şi acum să deschid DEX-ul, pentru filologul Laszlo, la termenul „(a se) transpune”: „2. Refl. Fig. A se situa cu mintea, cu imaginaţia etc. în altă situaţie sau în alt timp.” Atîta spuneam şi eu: că Laszlo Alexandru alege sã situeze cu mintea, cu imaginaţia etc. doar în situaţia evreilor persecutaţi, iar nu şi a basarabenilor, adică, pe scurt: că argumentaţia sa etică este „şi chioară şi şchioapă”[19]. Nici mai mult, nici mai puţin.

Dar cea mai flagrantă postură în care se situează Laszlo, criticul „antisemitului” şi „negaţionistului” Goma, este aceea că de la un asemenea vajnic denunţător-la-Parchet ar fi fost bine ca în acelaşi timp să-şi asume, în calitate de membru responsabil al comunităţii din care face parte – iar ca româno-maghiar al celor două comunităţi – responsabilitatea individuală pentru crimele făptuite de conaţionalii săi – români şi maghiari deopotrivă – împotriva evreilor. Şi nu numai a lor. Citez din Săptămâna Roşie un fragment care se referă la Elie Wiesel, care însă l-ar putea privi la fel de bine: „minţea neruşinat... : a)...prin omisiune: nu a suflat un cuvânt despre ocuparea, între 1940-1945, de către Ungaria, a unor teritorii din (Ceho)Slovacia, din Iugoslavia, din România; totodată a trecut sub tăcere responsabilitatea ungurilor, începând din septembrie 1940, în masacrarea românilor (peste 1.000 de oameni ucişi în primele zile după cedarea Ardealului de Nord; în jur de 100.000 de tineri români înrolaţi cu forţa în armata maghiară şi dispăruţi pentru totdeauna pe frontul de Est; zecile de mii de români concentraţi în detaşamentele de muncă, scufundaţi şi ei în pământurile Rusiei, Poloniei, Germaniei); a sârbilor (80.000 de persoane ucise, dintre care 18.000 numai în masacrul de la Bacika, operaţie de «curăţenie etnică» declanşată din ordinul amiralului Horthy la 12 decembrie 1940, pentru a face loc ungurilor din Ardeal, din Bucovina, din Croaţia), mulţi dintre supravieţuitorii sârbi refugiindu-se – unde? în România!; a evreilor: peste 200.000 de evrei din Ardealul de Nord (dintre care 36.000 din Maramureşul său [al lui Wiesel – n. m.] natal – asasinaţi de unguri în 1941 la Kameneţ-Podolsk), la care se adaugă 418.000 de evrei din Ungaria propriu-zisă trimişi la moarte în lagărele de exterminare germane”[20].

Pînă la o eventuală asumare a responsabilităţii – care, constat, continuă să întîrzie la fel ca şi despărţirea de Goma – aserţiunile sale cu privire la „antisemitismul” şi „negaţionismul” lui Goma sau Stănescu nu pot fi luate nicidecum ca o dovadă de probitate morală, ci suspectate de motivaţii similare celor ale Industriei Holocaustului. Căci dacă în încercarea de a împiedica dezbaterea despre Holocaust/crimele regimului antonescian împotriva evreilor nu este cazul unor profituri financiare, atunci este vorba despre profituri politice şi simbolice care trimit la practicile prin care se urmăreşte obţinerea de prestigiu şi putere în interiorul disciplinelor şi al instituţiilor culturale. Laszlo: „El [Goma – n. m.] preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein şi îi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust.” Cum Laszlo nu a citit decît varianta Săptămânii Roşii publicată la Vremea, el nu l-a citit nici pe Finkelstein, a cărui teză – minuţios demonstrată – presupune că „Industria Holocaustului” reprezintă exploatarea suferinţei evreieşti în scopuri politice şi financiare[21]. Iar această exploatare poate fi făcută la fel de bine nu doar de către evrei, ci şi de ne-evrei precum Laszlo şi alţii citaţi atît de Goma, cît şi de mine.

Laszlo face un teribil lapsus revelator, atunci cînd încă de la începutul textului său se include în grupul „contestatarilor scriitorului [Paul Goma – n. m.]”, în timp ce Radu Ioanid, la rîndul lui, a scris, după Laszlo, „Un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma”. Ceea ce arată cît se poate de clar că nu despre legitima contestare a vreunei afirmaţii este vorba, ci de contestarea lui Paul Goma însuşi. În România de astăzi, poziţionarea în cîmpul cultural se poate face cel mai bine nu militînd pentru o istorie corectă a Holocaustului, pe de o parte, şi a criminalităţii comuniste, pe de alta, şi nu întreţinînd o memorie justă a celor două orori, ci luptînd împotriva imaginarului antisemitism (al lui Goma, de pildă) şi contribuind la împiedicarea unei dezbateri adevărate şi cinstite. O carieră sigură se poate face astăzi prin situarea oportună de partea curentului dominant, iar nu luptînd împotriva lui.

Ca să acuzi pe cineva de „antisemitism”, îţi trebuie nu doar ceva mai mult decît „dovezile” lui Laszlo cu privire la „turcul” Goma şi „pistolul” Stănescu, ci unele fundamental diferite. În plus, ca să-i ironizezi pe aceiaşi drept pretinşi istorici, ai nevoie de cu totul alte calităţi decît cele probate de textele luate în discuţie. Şi nu ai decît să te legeni în iluzia că eşti partizanul unui discurs „democratic”, „tolerant” şi „dialogal”, căci nu vei ajunge nicicînd la numitele: democraţie, toleranţă şi dialog. Altfel, reaua intenţie, incompetenţa şi/sau indigenţa intelectuală îţi vor juca negreşit feste, în timp ce titulatura acordată sieşi de „polemist” nu va reuşi să le mascheze. Pînă acum, producţiile de acest fel ale lui Laszlo Alexandru rămîn la stadiul de nulităţi nocive.

Bucureşti, 3 octombrie 2004


NOTE

[1] V. Paul Goma antisemit, la www.eleonardo.tk, nr. 5/2004, în special capitolul 9, intitulat „Despărţire”, şi scrisoarea autorului din 14 martie 2004 adresată lui Paul Goma, intitulată O poveste adevărată, publicată în acelaşi număr. De notat că din 1997 Laszlo Alexandru se tot desparte de Paul Goma. Deşi resorturile unei asemenea neîncheiate despărţiri nu ar fi inutil de sondat, ele nu fac obiectul prezentului text. Singura întrebare care se pune deocamdată este dacă, de această dată, Laszlo Alexandru va reuşi cu adevărat să se despartă de Goma.

[2] V. Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Eseu, varianta 11 martie 2004, ediţie îngrijită de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, 375 p.

[3] Cf. ediţia de la Editura Museum, Chişinău, 2003, 91 p, şi cea de la Editura Criterion, 2004, 150 p. Prezentarea pe care Laszlo o face chestiunii arată că nu citise niciuna dintre aceste ediţii ale Săptămânii Roşii înainte de publicarea sa la Editura Vremea. Căci după ce citează eseurile: Pe ei i-a întrebat cineva dacă sînt anti-goi?, Basarabia şi „problema” şi romanul Basarabia, el afirmă că Goma „a revenit cu volumul incendiar Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii”, şi trimite la ediţia publicată la Vremea. Că nu ai cunoştinţă despre aceste lucruri nu ar fi grav dacă ai recunoaşte că nu ai citit înainte de a scrie asupra subiectului şi, mai ales, dacă nu i-ai acuza pe alţii că nu stăpînesc cronologia, aşa cum o face Laszlo în ce mă priveşte.

[4] V. Paul Goma antisemit, pe situl www.electra.tk, nr. 5/2004. Fără vreo altă indicare, toate citatele trimit la acest text.

[5] Privitor la argumentaţia de fond a lui Laszlo, este de remarcat că am citat într-adevăr „pe larg” din textul acestuia, căci în mod obişnuit, pentru a indica tipul său de analiză, sînt suficiente cîteva pasaje, cînd nu este de ajuns o simplă trimitere. Faptul că Laszlo se „amuză” sau se simte „nedreptăţit” întrucît din alţi autori am citat mai mult, se datorează aspectului contrafactual al argumentaţiei sale. În plus, fragmentul pe care Laszlo mă acuză că i l-am „amputat” nu spune cu nimic mai mult decît ceea ce citasem, fapt care poate fi verificat de orice lector de bună credinţă.

[6] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003.

[7] V. Ovidiu Pecican, Paul Goma istoric, la www.eleonardo.tk, nr. 4/2004.

[8] Sublinierile italice îmi aparţin, pe cînd cele cu bold aparţin autorului.

[9] Aici Laszlo se referă la scrierea lui O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[10] Iată „invectiva” într-o demonstraţie de mutaţie de sens proprie intelighenţiei româneşti: „Coposu? Tatăl Naţiei îi tratase de... minoritari pe basarabenii şi bucovinenii veniţi în decembrie 1989 să ceară alipirea la Patria Mamă – de care el (şi Măgureanu) nu avea(u) nevoie!” Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 297.

[11] Cf. „România Mare”, nr. din 13 iunie 2003, pp. 2, 3, şi 20 iunie 2003, p. 18.

[12] Cf. O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[13] V. Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, în Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 323.

[14] Cu privire la respingerea motivaţiei jafului pentru includerea cazului Jedwabne în Holocaust, a se vedea de pildă textul lui Norman Finlkelstein intitulat Goldhagen pentru începători. Un comentariu despre cartea Vecinii a lui Jan T. Gross, trad. de Mircea Stănescu, în revista „Timpul”, nr. 10/2004, pp. 12-13.

[15] Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, loc. cit., p. 322. Cartea la care făceam trimitere este Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

[16] M. Shafir, Între negare şi trivializare..., p. 17.

[17] Între atîtea altele, Laszlo îl acuză pe Goma de „«protocronizarea» propriului antisemitism”.

[18] Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, loc. cit., subl. mele.

[19] Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitism”, loc. cit., p. 327.

[20] Săptămâna Roşie, ed. cit., p. 9.

[21] Cf. Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Bucureşti, Editura Antet, f. a., trad. de Nicolae Năstase.

Publicat în „Jurnalul literar”, serie nouă, an XV, 2005, nr. 21-24, p. 4.