Mircea Stanescu

DESPRE O ANUME REVOLTĂ

Sursa: MAE
Vineri 20 ianuarie 2017, ministrul român de externe s-a întâlnit cu ambasadorul SUA la București. Cu acel prilej el a comunicat public următoarele:

„A fost o discuție care, din punctul meu de vedere, a pornit de la un punct foarte clar și anume că România este un stat suveran, un stat aliat al Statelor Unite ale Americii și un stat partener al SUA, a afirmat ministrul român de Externe la sediul MAE.
El a subliniat importanța parteneriatului bilateral România-SUA.
„Din punctul nostru de vedere, al guvernului actual, continuarea și dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA este una din prioritățile pe care ni le-am asumat și vom face tot ceea ce stă în puterile noastre pentru ca acest parteneriat să se dezvolte, să se extindă, fiind vorba despre cel mai important partener pe care îl avem pe plan internațional, a spus ministrul de Externe.
Totodată, a adăugat șeful diplomației române, mesajele importante trebuie transmise direct, între instituții.
„În același timp am făcut și o referire la faptul că nu este normal ca atunci când există anumite teme de interes pentru relațiile noastre bilaterale, acestea să ne fie aduse la cunoștință prin intermediul presei. L-am asigurat pe domnul ambasador că sunt capabil să înțeleg și atunci când mi se vorbește foarte direct și sperăm ca pe viitor asemenea lucruri să nu se mai întâmple, a afirmat Teodor Meleșcanu.
El a adăugat că discuțiile nu au avut drept subiect cazuri specifice.
„M-am referit și la faptul că atunci când există lucruri de comunicat, ele trebuie comunicate în mod instituțional (...) și nu prin intermediul presei. Nu am discutat nimic despre temele concrete, a fost o discuție de principiu, care cred eu că a lămurit foarte clar modul în care guvernul nostru vede colaborarea cu Statele Unite și cu toate ambasadele care sunt prezente la București, a mai spus Meleșcanu.

Axa București–Washington–Londra a fost mai degrabă o ficțiune, o dorință a României, decât o realitate, căci cine este România, comparată cu SUA, cu Marea Britanie, ca să le stea alături? La fel, „parteneriatul strategicdintre România și SUA a fost un vis românesc. Pe de altă parte, autoritățile române nu puteau numi propria realitate – un Stat aflat în orbita hegemoniei americane – căci, respectând diferențele, similaritățile cu alte perioade istorice – otomană, sovietică – erau mult prea frapante.
Ce nu ne spune actualul ministru de externe despre conduita americanilor – comunicatele publice, rapoartele Departamentului de Stat, deci nu doar întâlnirile bilaterale – este că ea a reflectat raportul de forțe dintre cele două State, pe scurt, de „servitute voluntară a României față de singura superputere de după Războiul Rece. De ce s-a întâmplat aceasta? Pentru că, pe lângă securizarea frontierelor, elitei politice de la București situația i-a convenit, americanii fiind cea mai bună carte de vizită externă și garanția că ea își va păstra privilegiile în politica internă. Iar SUA au făcut ceea ce li se reproșează acum nu doar pentru că își permiteau, ci și pentru că... li s-a permis.
Raporturile româno–americane descrise au debutat timid în perioada Constantinescu (1996–2000), însă americanii nu l-au luat în serios pe „primul președinte democrat al României postcomuniste, știind bine că nu controla situația cu adevărat. Ele au continuat solid și pe o direcție constant ascendentă începând cu guvernarea Iliescu–Năstase, fiind asumate de toți cei care s-au perindat de atunci pe culoarele puterii de la București, și nimeni n-a mișcat în noul front.
Ce vrea deci să spună „gestul de neamestec-în-treburile-interne-independență-și-suveranitate al lui Meleșcanu?
În primul rând, înțelegerea situației că americanii de sub Trump se vor dezinteresa de Europa, în general și de România, în special. SUA are cu totul alte ținte decât aceea de a încercui Rusia, obiectiv la care a renunțat în finalul celui de-al doilea mandat însuși Obama, fapt care a generat mari frustrări la București, foarte angajat în propaganda antirusă, în momentul în care s-a trezit că a fost lăsat singur în offside.
În vara anului trecut, Iohannis, prin grupul dimprejurul său, a arătat că a înțeles noua realitate, târziu după ce Obama făcuse cotitura din politica sa externă, iar asupra Casei Albe se profila figura lui Trump. Președintele Republicii s-a apropiat de nucleul dur al UE, fără să poată declara însă oficial decesul unei Axe deja moarte și al unui parteneriat fără strategie, iar autoritățile române au rămas captive vechilor politici și democraților americani, luând dorințele drept realitate și mizând greșit pe victoria doamnei Clinton.
Ținta americanilor nu mai este deci Rusia, un Stat care nu poate concura SUA nici măcar militar, darămite economic, și care, în ciuda reușitelor în materie de politică externă și a frisoanelor pe care le dă Statelor din preajma zonei sale de influență – Polonia, Țările Baltice, România – nu are nici interesul, nici capacitatea de a duce un conflict acolo. Principalul adeversar al SUA este China, iar cel mai puternic om al planetei nu este Putin, nici măcar Trump, ci... Xi Jinping.
Dincolo de retorica patriotică, ce vrea deci să spună gestul de revoltă al lui Meleșcanu? Că autoritățile române își șterg picioarele pe ambasadorul Klemm, care i-a umilit, și pe democrații americani, care au pierdut puterea la ei acasă, lăsându-le la mila sorții? Improbabil, căci ar fi o tactică greșită și un afront pe care noua administrație de la Washington nu l-ar tolera. Ci că noul guvern de la București înțelege noua realitate, dorește rediscutarea liniei de conduită în relațiile bilaterale – cel puțin cea publică – și că în epoca lui money talks este gata să vorbească aceeași limbă.
Sursa: pagina de Facebook a președintelui PSD
În această perspectivă, vizita în SUA a liderului PSD și a prim-ministrului său apare în clivaj cu gestul ministrului de externe, așa cum jurăminele de fidelitate sunt complet opuse angajamentelor punctuale, practice. Oare să nu se fi consultat între ei? Sau ultima reacție este însăși concluzia voiajului american al lui Dragnea și Grindeanu? Apoi, s-a consultat oare Meleșcanu cu Iohannis, principalul agent al politicii externe? Încă, dacă România își dorește un reset parțial al raporturilor cu SUA, este sigură că va putea menține o anume „linie roșie? Va putea face același lucru și în ce privește alte State membre ale UE, în special Germania și Franța, ca să nu mai vorbim de Rusia și, mai ales, de Israel? Greu de spus în acest moment...
Desigur, autoritățile române sunt și ele la început în noua eră a relațiilor internaționale, iar contradicțiile sunt de înțeles, oricare ar fi explicația lor. Însă ar fi cazul, credem, să învețe din greșelile trecutului, care ne spun că orientarea în cooperarea internațională spre un singur azimut este păguboasă pe termen mediu și lung, căci elimină spațiul de manevră. Iar dacă facem recurs la lozinci din istoria noastră, ele se rezumă nu doar la „prin noi înșine, ci și la politica „celor două fiare încinse-n foc.

Târgoviște, 22 ianuarie 2017.

O AMINTIRE CU MIHNEA BERINDEI

Bookfest
© Mircea Stănescu, 2009
Recent, a apărut vol. III din lucrarea Istoria comunismului din România, vol. III. Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975), Iași/București, Polirom, 2017.
Totodată, au fost publicate două interviuri, la temă, acordate de Dorin Dobrincu[1] și Armand Goșu[2], editori împreună cu regretatul Mihnea Berindei. Ele relatează contextul proiectului, aflat în prelungirea Comisiei Tismăneanu, și schimbările benefice generate de aceasta în câmpul arhivistic autohton.
L-am cunoscut pe Mihnea Berindei, motorul său, care mi-a propus colaborarea la editarea celui de-al II-lea volum al seriei. Îmi citise volumul de documente editat în 2003, îi plăcuse cum lucrasem. Inițial am fost de acord, apoi... n-am făcut nimic.
Am înțeles de ce nu aveam nici o tragere de inimă la scurt timp, cu prilejul lansării vol. I al seriei, petrecută în 2009 în prezența președintelui de atunci al Republicii, Traian Băsescu, înțelegere pe care o pot formula astfel: cred în mod profund că istoricul nu are nevoie de politician ca să-și facă meseria, prin urmare, nu văd de ce un proiect istoric să fie măcar legat, necum subsumat unuia politic.
Dincolo de această perspectivă de principiu, opusă oricărei ancilarități, cum spuneam, publicasem deja un volum în care strânsesem documente de același tip într-un moment în care arhivele erau practic închise, și tocmai de aceea[3]. Pe scurt: la vremea respectivă publicasem documente nu pentru că ele erau accesibile, ci tocmai pentru că nu mai erau.
În fine, într-un demers de acest tip aș relativiza rolul politicienilor – și al istoricilor, deopotrivă! –, căci istoricul nu are a aștepta de la aceștia să-i preia recomandările, să-i urmeze concluziile, ci doar să se sprijine pe ele, să le utilizeze atunci când corespund propriilor scopuri. Iar dacă aceasta este o speranță, este tot ceea ce putem spera.
Politica și politica istoriei sunt demersuri complet diferite, și așa cred că este bine și eficient să și rămână. Spre beneficiul amândurora.

NOTE



București, 19 ianuarie 2017.


SPECTACOLUL IREALPOLITIK CONTINUĂ

Se înțelege mai bine acum cine cu cine se înfruntă cu adevărat în scandalul dirty movie-ului în care Ghiță a devenit doar un chip: „sistemul şi eliminații săi (actuali și/sau în curs), ceea ce se putea deduce deja din coagularea politică situată la extrema PSD, numită Partidul România Unită, o excrescență a sa de tip antisistem aflată în linia PRM şi a Partidului Poporului Dan Diaconescu, în care naționalismul joacă, desigur, un rol utilitar, căci structurează ideologic interese şi dă acțiunilor o anume înălțime pe care nu o au.
Sursa: pagina de Facebook
a fostului președinte
Cert, lupta anticorupție, desfășurată cu metode dubioase[1], a indicat că este prizonieră nu atât lui Coldea sau Kövesi – cu cât mai prodigioşi, cu atât mai mult executanți – ori vreunui iluzoriu „binom, ci impulsului venit dinspre principalul – şi adevăratul – centru de putere pe care îl reprezintă Președinția, fie ea trecută ori prezentă. Desigur, actualul Președinte a moștenit acest sistem de la fostul, devenit între timp mult prea locvace pentru a fi şi credibil. Şi totuşi...
Lupta „sistemului cu corupția a mers prea departe: arestările DNA şi/sau plimbările (în scop de compromitere) prin fața camerelor de luat vederi ale unei prese inexistente au fost imprevizibile și s-au concentrat exclusiv asupra capitaliștior autohtoni[2], făcând posibilă elaborarea cu succes a unor poncife de tipul „soroşism, „agenți ai unei puteri străine aliate şi altele asemenea.
Contextul internațional (dispariția peste noapte a supravegherii politice americane) şi cel intern (câștigarea alegerilor de către exact forțele antisistem) au făcut posibilă această încleștare care, se întelege acum, este departe de a fi un simplu scandal legat de poveștile murdare ale unui urmărit penal.
Acest scandal are resorturi în realitățile social-politice ale României actuale, și este clar că nu se va stinge până când raporturile de putere nu se vor restructura, nu se vor retranşa (prin negociere, care pare în acest moment improbabilă, sau prin conflict).
Sursa: pagina de Facebook
a actualului președinte
Politic, cele două tabere sunt reprezentate de Președinte, pe de o parte, și alianța PSD–ALDE, de cealaltă. Social, instituțional, primul are de partea sa structurile de informații, iar cea de-a doua votul popular. Rezultatul, dacă bălăcăreala va continua, va fi catastrofal în contextul internațional actual: un conflict între garantul unei securitatăți naționale neconvingătoare și reprezentanții îndoielnici ai voinței majorității.
Ceea ce se petrece acum nu are aerul unei lupte politice, ci al unei operațiuni de distrugere reciprocă în care toată lumea va pierde, diferența fiind că doar unii vor păstra (sau, corolar, dobândi cu adevărat) puterea.
În contextul internațional mai larg al dispariției oricăror fidelități, solidarități, taberele noastre politice au nu doar aerele, ci şi apucăturile unor pompieri piromani. Și dacă în loc să facă ceea ce se face în realitate prin politică – să rezolve cumva problemele oamenilor, negociând –, se extermină reciproc – pentru bani, putere și libertate –, cine altcineva va plăti factura oalelor sparte decât maslele largi spectatoare?

NOTE
[1] Document CSAT privind relația dintre serviciile de informații și justiție, la adresa: http://www.unjr.ro/2017/01/16/document-csat-privind-relatia-dintre-serviciile-de-informatii-si-justitie/.

[2] Sau, în termenii unui membru proeminent al coaliției PSD-ALDE, Varujan Vosganian, ținta a fost „distrugerea elitelor“. Cf. emisiunea „Dosar de politician“, B1 Tv, 19/01/2017.

București, 19 ianuarie 2017.

DISNEYLAND POLITIC LA BUCUREȘTI

Captură tv
În momentul în care în cea mai mare democrație are loc un joc murdar al „sistemului împotriva președintelui ales[1], în ruda ei mai săracă se petrece bălăcăreala corespondentă.
Ceea ce se întâmplă în SUA are deci o relevanță de context şi pentru zvârcolirile „sistemului (Deep State) de la noi, descris oarecum relevant nu doar de fosta consilieră a preşedintelui timp de două cincinale (Adriana Săftoiu), ci chiar de el însuși (un ansamblu de persoane din armată, serviciile secrete, justiție, administrație, politică, media, afaceri, universități): a se vedea CCTV Ghiță, cel cu caseta la portiță.
Căci fără dispariția peste noapte a tutelei americane, așa ceva nu doar că n-ar fi fost posibil, dar nici nu i-ar fi trecut prin cap cititorului tv de „amintiri din subterană, de vreme ce asemenea chestiuni se tranșează, pentru el și cei asemeni lui, nu în gura târgului, ci în spatele ușilor închise.
Fiind vorba despre o acțiune în desfășurare, am face doar câteva remarci:
1) Este bine că aceste lucruri se discută public, căci esența unei democrații chiar aceasta este: dezbaterea cu cei care sunt și așa cum sunt, câtă vreme alții mama nu mai face.
2) Dacă Europenii nu vor interveni curând, atunci când situația se va limpezi în SUA, luptele intestine vor înceta şi la noi.
3) Dom’ Sebi este conștient că reprezintă un tip lipsit de orice credibilitate, prin urmare, tactica lui de bază este următoarea: „A, bon, eu sunt așa și pe dincolo, dar atunci băieții – şi fetele – aceștia, care au avut relații apropiate cu mine, din Seychelles şi până la Chilia-n port, ce sunt?
4) Tactica este eficace, ceea ce pare să sugereze că o inteligență mai degrabă modestă precum a lui se consultă cu alții, care dacă nu îl sprijină, măcar lasă această impresie.
5) Pe fond, cazul este complet bizar, căci ridică o mulțime de necunoscute: Cum a reușit el să scape de filajul autorităților? Cum a reușit apoi să se facă nevăzut fără ca, aparent, nimeni să-i poată da de urmă, ba chiar să ducă propriul război personal cu șefa structurii Anticorupție și cu șeful operativ al principalului serviciu secret intern, situație care nu există în nici un stat UE/NATO?
6) Iar toate acestea pun alte întrebări și mai grave: Cum are loc căderea în dizgrație – și pentru ce motive (să lăsăm de-o parte pe cel cu Autostrada) – a unui personaj al „sistemului? Joacă Americanii un rol în alegerea țintelor, așa cum susține dispărutul-în-emisiune, sau aceasta ține de o anume activitate autonomă a organismului de luptă împotriva corupției (evident, aici nu intră în discuție legitimitatea, ci oportunitatea acțiunii)?
7) Instituția paralizată de acest dirty movie nu este nici DNA (deși credibilitatea ei în masele largi populare este moartă încă de dinainte de ultimele alegeri), nici SRI (despre care până și copiii știu că obiectul său de activitate nu este deontologia), ci Preşedinția, care îşi pierde orice autoritate, lăsând impresia nu doar că nimeni nu mai e la butoane, ci că ne aflăm într-un sat fără câini.
8) Cum se ştie, politica – şi internă şi internațională – are oroare de vid, prin urmare, să vedem cine şi cum îl va umple.

NOTE
[1] Glenn Greenwald, The Deep State Goes to War With President-Elect, Using Unverified Claims, as Democrats Cheer, la adresa: https://theintercept.com/2017/01/11/the-deep-state-goes-to-war-with-president-elect-using-unverified-claims-as-dems-cheer/.

Târgoviște, 14 ianuarie 2017.

SECULARISMUL LA NOI. UN CAZ ȘI O EXPLICAȚIE MAI LARGĂ

Sursa: IICCMER
Sandra Pralong este fiica arhitectei Sanda Budiș, care la rândul ei este fiica lui Alexandru Budiș[1].
Cine a fost acesta din urmă?
Un colonel al Armatei Române căzut prizonier pe frontul antisovietic (1944-1948). „Reeducat în lagăr, el a îndemnat ceilalți prizonieri români să se înscrie în Divizia „Horea, Cloșca și Crișan.
Prin „reeducare este necesar a se înțelege exact ceea ce s-a petrecut ulterior în țară, la Caracal (1945), Suceava și Târgșor (1948-1950), Pitești, Brașov, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Peninsula (1949-1951), Aiud și Periprava (1960-1964), dar fără torturi, ci „numai cu: foame, frig, frică, șantaj moral și amenințarea morții.
De acolo, omul s-a întors „alt om. A fost avansat general și a predat ca profesor la Academia Militară (pe atunci „I.V. Stalin).
Arestat în 1951, pe 16 septembrie 1952 a fost închis „administrativ la Jilava pe motiv că și-a însușit bunuri din teritoriul sovietic, și a făcut propagandă anticomunistă și în favoarea continuării războiului antisovietic. În fapt, nu se arătase suficient de docil față de Nicolae Ceaușescu, șeful Direcției Politice a Armatei de la acea vreme.
La Jilava a fost ca între ciocan și nicovală: între regimul căruia i se atașase și care se lepădase de el, și alți „criminali de război. I se spunea „Generalul roșu.
Distrus moral, a fost eliberat după moartea lui Stalin, pe 24 aprilie 1953.
Exceptând funcțiile avute de acest om, istoria sa nu are nimic neobișnuit: în acei ani au fost nenumărate situațiile de acest tip sau similare.
Deci ce vrem să spunem cu aceast caz care este tipic într-un alt mod?
Toată lumea știe cine este Sanda Pralong: „trimisa lui Soros în România (am citat-o pe mama sa) și consiliera Președintelui Republicii în chestiuni de emigrație română[2]. La temă, ea consideră, de pildă, că „pentru a forma oameni adevărați, școala nu are nevoie de religie“, pentru că „religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în «buni» (cei care cred ca noi) și «răi» (cei care cred în alte dogme), ori [sic!] asta este exact ceea ce școala NU trebuie să facă!“[3]
Această neînțelegere completă nu doar a mesajului religios, ci și a rolului religiei în societate, este însoțită de o propensiune către radicalismul laic cu accente amorale: „Să nu ne mire, așadar, că în România oamenii «bine», cu credință și valori, sunt timizi, iar cei «fără niciun Dumnezeu» au tupeu și le-o iau în față! Or noi vrem să ne educăm copii[i] să fie cutezători, nu timorați [subl. n.].
Or o asemenea perspectivă evacuează nu doar religia, ci și binele, căci, cum se spune în popor, este un fel de «a arunca copilul odată cu apa din albie». Motivul este că odată ce ai scos religia din spațiul public, locul nu va rămâne gol, ci va fi luat de radicalism.
În contextul disputei tradiționalism versus secularism se vorbește azi prea puțin de sursele discursului secular, iar când se vorbește, este mai degrabă greșit. De pildă, în afară de Andrei Marga și de Vladimir Tismăneanu, cine are la noi vreo legătură cu neomarxismul „Școlii de la Frankfurt? Apoi, la fel de sugestiv, nici unul dintre ei nu s-a amestecat până acum în această „ceartă a universaliilor.
Or cea mai importantă sursă a secularismului de la noi – care n-am cunoscut nici Mai ’68, nici „Complexul Baader-Meinhof, nici Revoluția sexuală, nici Revoluția Culturală chineză – este politica ateistă a regimului comunist, și aceasta fie în varianta sovietică (prizonierat), fie în cea autohtonă: „educarea și „reeducarea comuniste. Am spune deci că acesta este un lapsus revelator comun seculariștilor și tradiționaliștilor, o realitate pe care o ocultează fie din pricina legăturii sale cu dejismul și ceaușismul de zi cu zi, fie din cauza slăbiciunilor proprii.
Desigur, este mai simplu, mai inteligibil să personifici lucrurile, care în realitate sunt complexe, și tocmai de aceea toate acestea poartă un nume, drept pentru care li s-a spus: „Soros și „sorosism.
În fapt, la momentul 1990 societatea românească era într-o foarte mare măsură secularizată – lăsăm la o parte faptul că începând tot de atunci s-a petrecut o întoarcere a românilor la religie, dar acesta este un subiect aparte – iar realitatea ar fi evoluat în parametrii actuali și fără George Soros și, mai ales, fără Sandra Pralong.
Bineînțeles, ONG-urile finanțate de Soros sunt aici, la fel ca și fenomenul denumit: acesta este un fapt. Dar de aici și până la paranoia, drumul a fost parcurs mult prea ușor.
În fine, ar fi de spus că acestui fenomen i s-a dat un chip și un nume tocmai pentru că Soros și acțiunile sale sunt cele mai vizibile. În realitate, Administrația SUA desfășoară activități de același tip, mai puțin vizibile însă, dar mai sofisticate, la fel cum au făcut, cum fac, la o scară mult mai redusă, State precum Franța, Germania, Suedia sau Norvegia. Or toate acestea se supun unui cadru secular neoliberal a cărui dogmă este excelența[4].

NOTE
[1] Pentru istoria familiei Budiș a se vedea: Sanda Budiș, Fata tatei și mama fetei. Istoria unei vieți între România si Elveția, Iași/București, Editura Polirom, 2012 și interviul Eugeniei Vodă cu autoarea, la adresa: http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/sanda-budis.

[2] O biografie oficială a Sandrei Pralong, „activă în societatea civilă, autor, profesor, fondatoarea Fundației SynergEtica, consultant, trainer și coach, se găsește la adresa: http://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/consilierii-presedintelui/sandra-pralong.


[4] La temă, a se vedea Thorsten Botz-Bornstein, The trouble with Excellence, la adresa: https://lareviewofbooks.org/article/trouble-with-excellence/.

București, 17 noiembrie 2016.

CUM CONTINUĂ POZIȚIONĂRILE ÎN CHESTUNEA REFERENDUMULUI?

Sursa: Pagina de Facebook a Coaliției
1. Despre o „trădare
Bălăcăreala dintre tradiționaliști și seculariști a fost pusă în umbră de luarea de poziție a Clotildei Armand, numărul 2 al USR:

Opinia mea este că USR se poziționează pe temele care au stârnit indignarea românilor: corupția, proasta administrație, ne-transparența, risipirea banului public, manipularea alegerilor. De fapt, USR s-a născut din exasperarea comună a unui grup foarte divers de cetățeni față de administrația hoțească a partidelor PSD-PNL-UDMR și sateliții lor. Ne unesc temele de mai sus. Pe alte teme, fiecare dintre noi are în mod evident propriile opinii și păreri, dar atâta timp cât suntem împreună în USR am căzut de acord să nu le promovam din postura de politician. Ar fi ne-etic să procedăm altfel, deoarece nu am fost votați și nu candidăm decât pe temele menționate mai sus .(subl. n.).
Există desigur și alte subiecte de interes public majore decât cele care au generat formarea USR. Aș vrea ca pe teme ne-tehnice, care pot fi înțelese de către marea masă a alegătorilor, decizia să revină poporului român prin referendum și nu unor reprezentanți aleși pe cu totul alte platforme și teme electorale. Pentru aceste teme, noi încurajăm inițiativele legislative, inclusiv de modificare a Constituției, din partea poporului. Numai dacă sunt consultați și au un rol activ, cetățenii se vor implica cu adevărat în viața politică. Noi dorim o comunitate responsabilă, care își spune părerea. Numai cu această condiție democrația se va maturiza. Ne plângem că poporul este manipulabil, dar cum ar putea deveni mai matur politic dacă nu este lăsat să se exprime și nu este luat în serios? (subl. n.)
Din 1990 până astăzi, nicio inițiativă legislativă populară nu a devenit lege în România. În afară de referendumurile din 1991 și 2003 pentru adoptarea Constituției, au mai existat după căderea comunismului doar 4 referendumuri, toate la inițiativa reprezentanților aleși și toate eșuate. Politicienii din FSN și derivatele sale, adică grupul partidelor parlamentare actuale, au confiscat parțial suveranitatea poporului proclamată în Constituție:
„Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum (Art. 2(1) din Constituția României).
Opinia mea este că e bine să redăm poporului român deplina exercitare a suveranității sale prin ambele modalități prevazute în Constituție. Un exemplu celebru este inițiativa recentă de modificare a Constituției de către un grup de 2,7 milioane de cetățeni. Este necesar ca această inițiativă, declarată recent constituțională de către CCR, să fie supusă deciziei populare prin referendum (subl. n.). Acest referendum nu trebuie instrumentalizat pentru influențarea rezultatelor alegerilor parlamentare. Orice alt deznodământ al acestei inițiative ar fi o atingere a principiului suveranității poporului român stipulat în articolul 2 din Constituția României și un pas înapoi în maturizarea democrației în România.
(Pagina sa de Facebook, 8/11/2016.)

Opinia noastră este că, fiind politician, ea a sesizat pericolul politic al chestiunii, și aceasta în două sensuri:
1) O chestiune de strategie: Coaliția pentru Familie reprezintă curentul dominant, prin urmare, ar fi o socoteală proastă să te poziționezi în chiar preajma alegerilor contra lui;
2) O chestiune de coerență: a evita să discuți subiectul referendumului, ba chiar a te pronunța împotriva lui, așa cum îi cer aderenții seculariști, te-ar pune într-o postură de negare a dreptului poporului de a-și spune cuvântul, prin intermediul plebiscitului, asupra unei teme fundamentale a societății românești. Or, când spui că dorești să astupi prăpastia dintre cetățeni și politicieni, un mesaj contrar ar arăta în clar, vorba lui Arghezi, că una vorbim, alta fumăm.
Dacă luăm în calcul că asertoarea vine dintr-o cultură secularizată, cea franceză, și că, verosimil, cele spuse sunt în contra a ceea ce crede în mod intim, putem conchide că „franțuzoiaca, „străina, nu doar că vorbește o limbă politică limpede, inteligibilă, ci că ține un discurs responsabil.
Reamintim că nici PNL, nici PSD nu au spus că referendumul trebuie să aibă loc, ci: c-o fi laie, că-i bălaie, că vedem mai încolo, după alegeri.
În fine, și mai important, cu acest discurs rațional ea și-a pus în cap seculariștii aderenți – propriii aderenți! – până într-acolo încât a fost acuzată de „trădare după modelul bolșevicilor cu menșevicii, fiind înfierată drept „homofobă, iar o simplă privire pe pagina ei de Facebook este suficientă.

2. Clarificări ideologice
Nicuşor Dan, numărul 1 al aceluiași partid, intervine în disputa dintre D-na Armand şi susținătorii secularişti: caracterul familiei nu este o temă a USR şi nici, cu atât mai puțin, una de campanie:

Am remarcat foarte multe comentarii în media față de postarea de facebook scrisă astăzi de Clotilde Armand. În mod evident, ea și-a exprimat o părere personală față de inițiativa Coaliției pentru Familia Creștină. Subliniez: poziția exprimată de Clotilde nu este poziția USR, este una personală (subl. n.).
USR consideră că discuția despre modificarea Constituției pentru definirea familiei nu trebuie să se suprapună cu dezbaterea din alegerile parlamentare. De aceea, USR nu susține organizarea unui referendum în același timp cu alegerile parlamentare.
Membrii USR au opinii diverse asupra referendumului și definirii familiei. În USR nu suntem cu toții la fel, nu credem în aceleași lucruri și vorbim deschis despre asta. Suntem împreună nu pentru că gândim identic, ci pentru că suntem uniți de dorința de a schimba felul în care se face politică în România.
Trebuie să rămânem uniți pe câteva teme fundamentale. Pentru că altfel nu putem izbândi. Nu vom intra într-o dezbatere care ne dezbină (subl. n.). N-am face decât să facem jocul cinic al unor oameni disperați de faptul că sistemul lor se zdruncină din temelii.
Haideți să nu intrăm în jocul lor.
(Pagina sa de Facebook, 8/11/2016.)

Prin urmare, acest declarat „partid antisistem se definește ideologic, pe de o parte, ca fiind minimalist, iar pe de alta se aliniază, în acest punct, „sistemului.
Inteligibil, între cei doi lideri se pare că are loc un joc pe două piste – și în același timp pe nici una – cu rolul de a manevra cumva cartoful fierbinte, dacă oricum nu-l pot înghiți.
Dar dincolo de discurs, rămâne o realitate: USR/USB, în scurtul său exercițiu politic, s-a manifestat drept un partid secularist, la început timid, apoi din ce în ce mai apăsat: a se vedea cazurile de la Primăria Sectorului 1 București și cea a Capitalei. E drept, el s-a arătat mai puțin radical decât PNL, însă în mod fundamental ambele partide susțin același tip de politici.
Dar nu atât volutele grupării între pulsiunea antisistem și alinierea la el ne interesează aici, ci maniera în care va gestiona problema sesizată de „trădătoarea Armand: cum rămâne cu voința cetățenilor pe care, iată, spre deosebire de toți ceilalți, pretinzi că dorești să-i asculți, să-i reprezinți cu adevărat?

3. Precum Angela, Președintele merge mai departe
Întrebat în cursul unei dezbateri cu studenții de la facultățile de științe politice din București dacă inițiatorii demersului de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei au generat radicalizarea unor culte, Iohannis a răspuns:

Nu cred că au produs nicio radicalizare, dar nici nu au avut vreun impact în sensul de a modifica atitudinea unor grupări față de temă. După părerea mea, tema, chiar dacă a fost ridicată cu foarte multe, aproximativ 3 milioane de semnături, și are susținători importanți, nu cred că este o temă care a penetrat societatea românească (subl. n.), cum nici reacțiile unor politicieni nu au reușit să miște electoratul semnificativ.

După mai multe împleticiri, el tocmai le-a spus celor din Coaliție, în acelaşi stil, că este împotriva referendumului:

Am făcut acele afirmații cu foarte multă bună-credință și le-aș repeta oricând. S-au găsit bineînțeles unii politicieni șmecheri care imediat s-au cățărat pe mine și au încercat să dovedească ce buni patrioți și români sunt ei și că eu mă situez într-o poziție stranie. Nu cred că sunt într-o poziție stranie și nici românii nu au crezut asta, altfel nu m-ar fi ales din capul locului, dar cred că este foarte important să avem grijă cu astfel de inițiative. Sigur, se poate supune orice la vot, putem să mergem, ștampilăm și obținem un rezultat, însă ceea ce niciodată nu se poate obține prin vot este pacea socială. (...) Or, niciodată, pacea socială nu poate să fie rezultatul unui vot de tip referendum (subl. n.), ci poate să fie doar rezultatul unei abordări mature din partea tuturor actorilor relevanți din societate. Orice încercare de a împinge echilibrul într-o parte sau într-alta nu rezultă decât într-o mulțime de perdanți. De obicei pierd toți. Dacă pacea socială în țară se rupe, nu există niciun câștigător, există numai perdanți. Din acest motiv am spus că este foarte important să fim toleranți.

Mai mult, el a precizat, într-un mod rebarbativ, că este în favoarea căsătoriilor persoanelor de același sex și că dorește să impună tema:

A fi tolerant nu înseamnă a fi tăntălău. A fi tolerant înseamnă a accepta conștient că sunt alții cu alte păreri, alte opinii, dar nu contează că suntem toți români în cazul acesta, în societatea românească[,] și vreau să mergem mai departe (subl. n.), asta înseamnă toleranță. Toleranța rezultă din informare, nu din dezinformare.

Se pare că Președintele se bazează pe rapoartele privind „starea de spirit, fapt care îl ajută să se poziționeze contra curentului popular. Mai important este însă că, în același timp, el s-a făcut emițătorul unui enunț antologic, adresat chiar studenților în științe politice, pe care îl reluăm:

Or, niciodată, pacea socială nu poate fi rezultatul unui vot de tip referendum (subl. n.).

După acest panseu care asimilează plebiscitul tacticilor de război, am putea spune, desigur: «Noapte bună, democrație, oriunde te-ai afla!»
Dar dincolo de teoria politică şi de morală rămân două necunoscute practice care fac din prestația Președintelui una hazardată: rezultatul alegerilor din iarnă și capacitatea sa de a impune pe agenda politică o temă precum cea a căsătoriilor persoanelor de același sex.
În fond, ceea face aici «primul om în Stat» este un amalgam: toleranța față de minoritățile sexuale este una (ea ține de respectarea drepturilor omului), iar acceptarea căsătoriilor lor cu totul alta (căci privește starea moravurilor și negocierea politică). Aceasta pe de o parte.
Pe de alta, cu siguranță că o parte dintre susținătorii „familiei tradiționale sunt homofobi, însă problema este cine încalcă drepturile persoanelor de orientare sexuală diferită, cine le persecută pe acestea? Or aici ar fi nevoie de exemple, și nu le avem.
Din reacția sa nervoasă la interpelarea anterioară a pastorului baptist – de altfel, civilizată, în ciuda a ceea ce s-a colportat – înțelegem că Președintele și-ar dori o religie „moderată. Însă aici vestea pentru el, mai ales în calitate de declarat lutheran practicant, este cum nu se poate mai proastă: nu există religie moderată decât în imaginarul seculariștilor, căci religia este prin esența sa „fundamentalistă, și nu în sens peiorativ, ci în acela că susține un set de principii, de valori fundamentale. Problema ar fi una reală dacă cineva ne-ar putea arăta măcar un singur caz de radicalism confesional de la noi sau, mai concret, unul al susținătorilor valorilor „familiei tradiționale.
Ce-l nemulțumește, ce-l crispează pe Președinte este că trebuie să replice, să se arăte defensiv, în timp ce alții îi fac agenda, iar nu el cel ce le-o impune.
Astfel, se pare că Iohannis și-a format deja un punct de vedere – din interacțiunile pe care le-a avut la Bruxelles, în reacție la o inițiativă cetățenească ce-i scapă de sub control, din mesajele pe care i le trimit ONG-urile de orientare secularistă – prin urmare, este de așteptat ca în perioada următoare să caute o articulare teoretică, ideologică pentru aceste idei, de altfel foarte simpliste. Cine se oferă?
În fine, vi se pare că Președintele, împreună cu admnistrația sa, nu sunt pregătiți să abordeze o chestiune atât de complexă, de sensibilă? Dar aceasta nu mai este de mult timp o noutate, dacă ar fi să invocăm doar precedentul caz al „legii holocaustului.

București, 11 noiembrie 2016.