Mircea Stanescu

ÎN LEGĂTURĂ CU UN RECENT SCANDAL

Este vorba despre cuvântul senatorului Șerban Nicolae, care a declanșat o dezbatere politico-istoriografico-memorială cu valențe planetare, iar cei scandalizați au uitat – dacă au știut vreodată – de la ce s-a plecat, la fel cum nu știu unde doresc să ajungă[1].
Discuțiile acestea n-au nici o importanță, nici propunerea legislativă respectivă (a recunoștinței luptătorilor din munți), aflată în dezbatere la Senat[2], de la care a pornit totul, căci sunt doar declarații care, precum de multe ori în politică, nu joacă nici un rol, altul decât să umple spațiul.
Mai întâi, miza nu este să umpli țara de legi ale recunoștinței – este deja o inflație de asemenea legi care nici măcar nu se aplică (excepție: Ziua holocaustului, din pricină de... Americani și Israelieni) –, ci să faci o reabilitare, o reală repunere în drepturi a victimelor, și alte măsuri reparatorii.
Apoi, în actualul context social-politic – de blocaj între cele două facțiuni (ultra)executive – nu se poate face nimic, ci doar trage spuza de pe o turtă pe-alta: este exact rolul reluării proiectului legislativ respectiv. Isteria care a urmat și care, iată, a devenit deja planetară[3], a fost ilustrată aseară la „Realitatea Tv cu urlete, poncife de tot felul și cu aceleași vedete ale anticomunismului băștinaș. Înțelegem, anticomuniștii în genere și opoziția în particular sunt în criză de idei, dar dacă cea din urmă a fost cuprinsă brusc de frisoane anticomuniste, ar fi util să facă măcar ce-a făcut «ciuma roșie»: dublarea indemnizațiilor foștilor deținuți politici și înființarea unui Subsecretariat de Stat, tot pentru ei. Sau, dacă dorește să părăsească propaganda și stahanovismul, să se aplece măcar asupra Proiectului legii reparațiilor morale și materiale care zace în Parlament[4]. Știm, este greu, nici nu-i stă în putere, dar tocmai de aceea problemele reale nu se tratează cu discursuri sforăitoare, eventual frumos ambalate.
Iată de ce inflamarea aceasta este nu doar lipsită de măsură, ci complet contraproductivă, dacă avem în vedere, pe de o parte, miza reală, nu o butaforie anticomunistă și memorială, iar pe de altă parte faptul că rolul istoricilor – măcar al lor – nu este să spumege de furie şi să pună gaz pe focul altora, ci să analizeze declarațiile de acest tip și faptele.
Or rolul declarației despre care vorbim aici – o reacție la un context pe care senatorul PSD nu l-a creat, ci față de care s-a poziționat – este pur politic și cu geometrie variabilă: un mârâit (dar nu mai mult) la Americani, care susțin, în calitate de Putere Tutelară, falanga politică opusă; o lovitură la țurloaie Britanicilor (pentru că se poate); în fine, un discurs de liniștire către holocaustiști, care după victoriile simbolice de anul trecut și de la începutul acestuia, au pierdut în mod real pe toată linia (or o asemenea lege i-ar băga în depresie, căci și așa sunt cu nervii în pioneze)[5].
Desigur, și fără să intrăm într-un joc de-a „în mintea lui John Malkovich“, senatorul PSD ar fi putut să se abțină de la considerații personale la temă, care au iritat nu doar pe instrumentalizatorii săi, ci și pe victime și urmașii acestora, dar faptul că o poate face fără să riște nimic arată în genere care este azi ponderea reală în dezbaterea politică a subiectelor memoriei comunismului. Dacă mai era nevoie.
În fine, pentru ca tabloul deriziunii politicii memoriei să fie complet, „patrioții („naționaliștii) și „anticomuniștii antifasciști continuă să-l devoreze, separat și cot la cot, pe senatorul «roș-ciumat» Nicolae. Iată, ne pregătim de Centenarul Marii Uniri cu un exemplu de pupat toți realpolitik piața endependenți. În rest, vorba bancului sovietic: nu vom avea nici o reparație pentru victimele comunismului; în schimb, vom avea o luptă anticomunistă de nu va rămâne piatră pe piatră!

NOTE

[1] Iată discursul lui Nicolae într-o relatare de presă:
„«Am rude care au luptat pe frontul de vest. Să le spunem că unii mergeau să lupte pe frontul de vest pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce alții luptau cu regimul instalat în august [19]44 este inacceptabil. Trupele de Securitate au provenit, în principal, din foștii jandarmi. Pe acest schelet s-a constituit partea de trupe de Securitate. Deci erau români contra români. Eu nu cunosc lupte duse de aceste grupe de partizani din munți cu trupele sovietice aflate pe teritoriul României. N-a fost atacată nici o unitate, nici un corp, există doar câteva incidente izolate cu ofițeri sovietici care au fost atacați. Intre cei care s-au refugiat în munți erau și oameni care erau căutați pentru alte lucruri. Spre exemplu, n-am cum să fiu de acord cu cei care l-au omorât pe Nicolae Iorga și să spun că erau partizani anticomuniști sau că erau luptători pentru libertate», a afirmat Șerban Nicolae în cadrul dezbaterilor din comisia juridică a Senatului a inițiativei legislative privind declararea zilei de 26 octombrie – Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă.
«Rezistența anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaților după 23 august –, este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneți că era un lucru bun că CIA organiza operațiuni de slăbire a capacității de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloșie ce făceau. Era punerea în slujba unei puteri străine, valabilă oricând. După 1958 trupele sovietice au părăsit România. Mi-e foarte greu să disting – v-am spus, am în familie și foști legionari, și foști luptători în Bucegi, unii cu funcții –, am încercat să înțeleg toate aceste lucruri și sunt destul de echilibrat, nu sunt un fanatic al vreunei opțiuni. Dar mi se pare că ne arogăm merite care nu există», a mai afirmat Șerban Nicolae.
«Au atacat trupe de Securitate roâne provenite din foști jandarmi, nu aveau niciun fel de efect în ceea ce privește puterea de tip comunist de inspirație sovietică instalată la București, absolut niciun efect. Iar faptul că CIA, la momentul respectiv cunoscând tratativele de la Ialta, de la Postdam, cunoscând și celebrul șervețel al împărțirilor geopolitice dintre Stalin și Churchill, în egală măsură doi criminali, desfășura acțiuni de acest tip pe teritoriul României, n-au cum să-mi spună că asta era luptă pentru libertate sau că ar trebui să o aplaudăm» a mai spus el.Cf. „News.ro“, 31/10/2017, la adresa: https://www.news.ro/politic-intern/serban-nicolae-partizanii-anticomunisti-din-munti-au-slabit-capacitatea-de-aparare-a-romaniei-stalin-si-churchill-in-egala-masura-doi-criminali-1922403730002017101417357697.
Senatorul a negat acuratețea relatării, însă pentru ceea ce ne propunem aici interesează faptul că el confirmă temele principale. Cf. http://adevarul.ro/news/politica/Serban-nicolae-despre-criticii-sai-n-am-renunt-dreptul-opinie-doar-mana-neterminati-isterici-agresivi-imbacsiti-ura-mi-l-neaga-1_59f9b5915ab6550cb8b291da/index.html.

[2] Ea se găsește la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=20479&cam=1. Anterior, în septembrie 2017, un proiect de lege cu conținut identic a fost respins definitiv de Camera Deputaților (cameră decizională) fără să fi provocat vreo tulburare anume. Cf. la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=15708.

[3] A se vedea reacția lui Dennis Deletant, care afirmă între altele: „Nu înțeleg etichetarea lui Churchill ca «criminal». Asemănarea lui cu Stalin nu rezistă unei analize serioase a acțiunilor lui. Cf. la adresa: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-22084028-scurta-lectie-istorie-dennis-deletant-catre-serban-nicolae-nu-inteleg-etichetarea-lui-churchill-criminal-asemanarea-lui-stalin-nu-rezista-unei-analize-serioase.htm.

[4] Stadiul proiectului poate fi consultat la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=11619.

[5] Holocaustiștii, aflați în criză de activitate – și de nervi (anul acesta n-au băgat pe nimeni la pușcărie, n-au smuls nici o plăcuță, n-au dislocat nici o statuie, n-au schimbat nici o denumire de liceu, ba chiar n-au băgat pe nimeni în pământ) – îl «demască» pe Gabriel Andreescu «în manej» și îl epurează de la Sorbonica lor („Ștefan Gheorghiu“ reloaded).

București, 1 noiembrie 2017.


PENTRU PĂSTRAREA DENUMIRII PARCULUI TOLBUHIN

Vom trece peste „disconfortul primarului Sectorului 2 din București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să înlăture denumirea unui loc de loisirs din București[1], ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de principiu și practice.
Mai întâi, ca să putem spune și mâine, și poimâine că aici a existat comunism, și că el a făcut ravagii, atât în realitate, cât și printre simboluri.
Este argumentul lui Paul Goma, care voia chiar să păstrăm Statuia lui Lenin din Piața Presei Libere („Scânteii).
Apoi, pentru a avea, în fine, o perspectivă coerentă, rațională și justă, și să nu cădem nici în populism istoric și memorial, nici într-o logică de „pompieri piromani, creând astfel mai multe probleme decât cele pe care dorim să le rezolvăm.
Autoritatea locală a procedat rațional, just în cazul statuii, denumirii străzii lui Mircea Vulcănescu aflate în sector, pe care acum câteva luni tovarășii holocaustiști le voiau făcute din nou una cu pământul, și nu a cedat sugestiilor, presiunilor (americane, israeliene, guvernamentale, prezidențiale).
Prin birourile unei primării – ca peste tot în lume – se perindă multă lume, se primesc adrese, mesaje, proteste care necesită răspuns. Ar fi de dorit ca el să nu fie, în acest caz, excesiv, adică un fel de „holocaustism de-a-ndoaselea, dacă suntem de acord că Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât gândirea-de-beton-armat a lui Ioanid, Rotman, Florian și alți ejusdem farinae.
În fine, pentru a evita complicațiile diplomatice cu Federația Rusă.
Spre exemplu, Austriecii au în centrul Vienei un Memorial întreg dedicat soldatului sovietic, iar nu o simplă denumire de parc, unde înseși vorbele lui Stalin sunt gravate în marmură. Și acolo Armata Roșie a făcut ravagii (să amintim doar crimele, violurile, jafurile, distrugerile), și acolo a existat după 1991 o dispută legată de păstrare sau destructurare, iar rațiunea a prevalat, ansamblul fiind prezervat.

A intra cu Federația Rusă într-un război al memoriilor nu este ceva care să slujească nimănui, și cu atât mai puțin unui Stat de dimensiunile și ponderea României.
Da, știm, anticomuniștii patriei nu vor fi de acord cu noi, nici „anticomuniștii antifasciști – cei care au lansat această dezinformare și manipulare tocmai pentru a nu vorbi despre scandalul istoric și moral al ultimei ofensive împotriva „statuilor de fasciști”[2] –, dar rolul istoricului nu este să strângă adeziuni și nici să smulgă aplauze...

NOTE

[2] Cf. articolul din timpul disputei publice privitoare la destinul plăcuțelor, statuilor, denumirilor de licee legate de ultima campanie a holcaustiștilor, la adresa: http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici--onorat-de-primaria-sectorului-2--un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-%E2%80%93-tolbuhin-459945.

București, 21 septembrie 2017.

STATUIA LUI CEAUȘESCU DIN SCORNICEȘTI

0. Pentru că am văzut recent luări de poziție în care se vorbește despre „reabilitarea, pe această cale, a fostului șef al Partidului[1], vom spune câteva cuvinte, și nu doar ca să-i enervăm anticomunist pe anticomuniștii patriei.
1. Nu există nici un pericol ca Ceaușescu să fie reabilitat, iar statuia sa este ridicolă.
2. Aceasta se află pe teren privat, nu pe teren public și, dacă susținem proprietatea privată, am putea, de dragul principiului, să concedem că moștenitorii (materiali și spirituali) ai Ceaușescului (în acest caz nepotul președintelui republicii socialiste, decedat și el între timp) au dreptul să-și pună în curtea proprie-și-personală (vorba lui Săraru) orice statuie doresc.
3. Istoria diferă de Memorie, cu care nu se află într-o relație ancilară, dar nici invers: rolul istoriei – al unei versiuni a ei sau al unui anume consens – nu este să facă tabula rasa din memoriile care nu i se subsumează, căci aceasta ar fi o pretenție nemaipomenită (deși nu chiar, date fiind evenimentele din ultimii ani).
4. Dacă ne place democrația, este cazul să concedem și că ține de libertatea de gândire și de expresie, inclusiv și mai ales a acelor poziții, opțiuni pe care nu le împărtășim, în cazul de față „ceaușismul.
5. În fine, procedând astfel, poate vom reuși să avem, în sfârșit, o perspectivă rațională, coerentă și justă cu privire la episoadele litigioase, traumatice din istoria noastră, iar nu două greutăți și două măsuri, în funcție de ideologii, opțiuni, interese.

NOTE



București, 19 septembrie 2017.

PROIECTUL NOII LEGI A ARHIVELOR ÎN DEZBATERE

Am constatat, cu plăcere, că a început o discuție despre Proiectul noii legi a arhivelor, aflat în dezbatere publică, deocamdată pe Facebook, ceea ce este remarcabil pentru disciplinele noastre (Istorie, Arhivistică), în care non-dezbaterea este mai degrabă regula, nu excepția.
Dat fiind statutul nostru, nu putem participa, însă o vom urmări cu interes, ba chiar, dacă vom găsi nimerit, vom comenta... comentariile.
*
A. Cioflâncă are cuvântul:

Alții, cum ar fi istoricul Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS, susțin că proiectul de lege în forma actuală ar putea conduce la anularea misiunii CNSAS și ar „scoate din joc toată arhiva CNSAS.. Acest lucru ar însemna că toate dosarele de la CNSAS, Arhivele Naționale, SRI, SIE care „conțin informații despre săvârșirea de infracțiuni sau existența unor condamnări penale, măsuri de siguranță ori sancțiuni administrative / contravenționale, cum ar fi dosarele deținutilor politici, cele ale crimelor comise de autoritățile române în secolul XX, ar putea fi studiate de cercetători doar după 100 [de ani] de la crearea lor.
(apud D. Lăcătușu, Facebook, 20/08/2017.)

Ce putem spune? Este dreptul omului să se teamă, iar rolul nostru nu este de a-l liniști.
Dacă însă vorbim despre lege și aplicarea ei (ba chiar și de știință), în Proiect regăsim o trimitere expresă la activitatea CNSAS, care e de natură să pună pe gânduri, iar arhiviștilor să le dea chiar frisoane:

Art. 61. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pe durata funcționării, organizează arhivele preluate cu respectarea provenienței și integrității fondurilor arhivistice și/sau fragmentelor de fonduri arhivistice, precum și arhiva proprie, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

De ce? Presupunem că de-aia sau, vorba lui Bulă, pentru că e cam groasă (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).
*
Modelul american și visul românesc:

rolul CIA în tranziția românească rămâne, pentru moment, foarte vag.

Fapt curios, nici un document despre România nu este inclus, nici măcar în iunie 2002, în cutiile de arhive referitoare la sfârșitul Războiului Rece, conservate la National Security Archives, la Gelman Library de la universitatea George Washington.
(Catherine Durandin, CIA în război, f.l., Editura Incitatus, 2003, p. 230.)

Întrebarea vine de la sine: pe cine vrea Agenția să protejeze?
Tot curios, am căutat pe Internet și, conform interogării, situația nu a evoluat de atunci cu o iotă: http://nsarchive.gwu.edu/.
Mai mult:

Întrebat de auto(a)r(e) pe această temă în iunie 2002 la Washington, un fost agent CIA aflat la post la Paris între 1998 și 1991, Robert Baer, refuză să vorbească, politicos dar ferm.
(Ibidem.)

Desigur, însă, e cu mult mai reconfortant visul că Americanii sunt campionii mondiali ai desecretizării, iar documentele lor sunt imediat şi direct accesibile, decât să te întrebi dacă nu cumva „ai noștri îi chiar copiază și în acest domeniu, cel puțin din 2003 încoace...
D. Lăcătușu, în reacție:

Nu cred că ai noștri îi copiază pe americani. În plus, americanii au adoptat FOIA în anii ’60, care a reprezentat și pentru celelate state un imbold pentru a-și modifica politica de acces la documentele create și să impună limite rezonabile pentru consultarea documentelor. Dar fiecare stat și-a dezvoltat ulterior propriii anticorpi pentru a limita și împiedica consultarea actelor create de state: legile care reglementează accesul la documente. Încă din perioada comunistă, au existat acte normative care au limitat accesul la documente sensibile în scopul protejării statului roman și a funcționarilor săi. Aceste acte au supraviețuit și după 1989. Iar exemplul este celebra Anexă 6 care mulți ani a reprezentat un obstacol pentru accesul la documente și i-a apărat pe funcționarii statului comunist de orice răspundere pentru faptele comise. Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, nu avem încă o legislație coerentă a arhivelor care să permită accesul cetățenilor la documente, ci câteva legi care se bat cap în cap în privința drepturilor cetățeanului de a cerceta documentele create de stat și a studia activitatea acestuia și a funcționarilor săi. Orice discuție/dezbatere despre arhive ar trebui să pornească de la câteva întrebări: Au încetat arhivele să mai reprezinte doar un sediu al puterii? Au renunțat arhivele la rolul lor de a apăra activitatea statului și a funcționarilor săi care au comis crime? Când vor deveni arhiviștii din oficiali ai statului funcționari publici aflați în slujba cetățeanului? Știu, legea spune că angajații arhivelor sunt funcționari publici, dar așa o fi?
(Facebook, 31 august 2017.)

Nu încercăm să convingem de contrariu, nu acesta este sensul, nici scopul unei eventuale discuții.
Procesul început în SUA la sfârșitul anilor 1960 este important, dar specific democrației americane (context care e greu de rezumat aici), iar el n-a fost urmat de nici o altă țară, și de nici o democrație europeană, care au altă logică de acces la documentele serviciilor secrete. La fel, ceea ce s-a întâmplat la noi înainte și după intrarea în NATO, dincolo de continuități, revine și la diferențe (dar aici n-am vrea să deprimăm pe cineva, prin urmare, ne vom abține).
Conținutul damnatei Anexe 6 se regăsește în cvasitotalitatea Statelor europene, fiind vorba de clauze privitoare, generic, la protecția informațiilor personale, a secretului de Stat, și el este în linia legislației europene (ba chiar și americane) în materie, prin urmare, nu ar trebui confundat cu „cultura secretului tipică regimului comunist.
În fapt, în analiza acestei chestiuni se produce un amalgam multiplu între: ceea ce alte legi și instituții definesc a fi secret și clauzele legale stipulate de legislația arhivistică, dat fiind că Arhivele nu definesc „secretul, ci aplică legea existentă; restrângerea, împiedicarea accesului la arhive după 1989 a fost făcută nu doar printr-o interpretare excesivă a Anexei în chestiune, ci, surprinzător, mai ales invocându-se motive – uneori reale, dar de multe ori închipuite – că „documentele nu sunt prelucrate arhivistic; este confundată adesea protecția datelor persoanei cu ascunderea informațiilor referitoare la responsabilii (funcționarii, în alți termeni) regimului comunist, chestiune care revine la o temere legitimă, dar care este util să nu dea în fandacsie; clauza generală de 30 de ani nu împiedică nici un creator de arhivă să facă publice documentele sale, ba, mai mult, prevederile legale asociate chiar obligă (Legea 544/2001); tema desființării CNSAS este de un nivel intelectual prea jos pentru a o aborda până și aici; și am putea continua…
În special, conținutul Anexei 6 dă mari bătăi de cap, creează false discuții, dialoguri ale surzilor. Iată-l în varianta franceză:

« Chapitre 3 Régime de communication
Art.L. 213-1.-Les archives publiques sont, sous réserve des dispositions de l'article L. 213-2, communicables de plein droit.
(…)

Article L213-2
Par dérogation aux dispositions de l'article L. 213-1 :
I. ― Les archives publiques sont communicables de plein droit à l'expiration d'un délai de :
Vingt-cinq ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret des délibérations du Gouvernement et des autorités responsables relevant du pouvoir exécutif, à la conduite des relations extérieures, à la monnaie et au crédit public, au secret en matière commerciale et industrielle, à la recherche par les services compétents des infractions fiscales et douanières ou au secret en matière de statistiques sauf lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé mentionnées aux 4° et 5° ;
b) Pour les documents mentionnés au 1° du I de l'article L. 311-5 du code des relations entre le public et l'administration, à l'exception des documents produits dans le cadre d'un contrat de prestation de services exécuté pour le compte d'une ou de plusieurs personnes déterminées lorsque ces documents entrent, du fait de leur contenu, dans le champ d'application des 3° ou 4° du présent I ;
Vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret médical. Si la date du décès n'est pas connue, le délai est de cent vingt ans à compter de la date de naissance de la personne en cause ;
Cinquante ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret de la défense nationale, aux intérêts fondamentaux de l'Etat dans la conduite de la politique extérieure, à la sûreté de l'Etat, à la sécurité publique, à la sécurité des personnes ou à la protection de la vie privée, à l'exception des documents mentionnés aux 4° et 5°. Le même délai s'applique aux documents qui portent une appréciation ou un jugement de valeur sur une personne physique, nommément désignée ou facilement identifiable, ou qui font apparaître le comportement d'une personne dans des conditions susceptibles de lui porter préjudice.
Le même délai s'applique aux documents relatifs à la construction, à l'équipement et au fonctionnement des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment utilisés pour la détention des personnes ou recevant habituellement des personnes détenues. Ce délai est décompté depuis la fin de l'affectation à ces usages des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment en cause ;
Soixante-quinze ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret en matière de statistiques lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé ;
b) Pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire ;
c) Pour les documents relatifs aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice ;
d) Pour les minutes et répertoires des officiers publics ou ministériels ;
e) Pour les registres de naissance et de mariage de l'état civil, à compter de leur clôture ;
Cent ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref, pour les documents mentionnés au 4° qui se rapportent à une personne mineure.
Les mêmes délais s'appliquent aux documents couverts ou ayant été couverts par le secret de la défense nationale dont la communication est de nature à porter atteinte à la sécurité de personnes nommément désignées ou facilement identifiables. Il en est de même pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire, aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice dont la communication porte atteinte à l'intimité de la vie sexuelle des personnes.
II. ― Ne peuvent être consultées les archives publiques dont la communication est susceptible d'entraîner la diffusion d'informations permettant de concevoir, fabriquer, utiliser ou localiser des armes nucléaires, biologiques, chimiques ou toutes autres armes ayant des effets directs ou indirects de destruction d'un niveau analogue[1].

Întrebările, chiar dacă balansează între tenta metafizică și ancheta Procuraturii, sunt și ele legitime. Am răspunde la toate, cu dragă inimă, și pe larg, chiar dacă nu suntem purtătorul de cuvânt al instituției, doar dacă ni se va răspunde la una singură, hai, două, și cumulativ: Ce loc ocupă Arhivele în arhitectura instituțională a Statului român și care este ponderea lor? Dacă cineva este convins că arhiviștii sunt un fel de pirați ai drepturilor cetățeanului, de ce nu se adresează Justiției (țara noastră este, de bine, de rău, un Stat de drept) sau, după caz, UE, NATO, SUA?
În fine, dacă oamenii se întreabă, pe bună dreptate de altfel, ce fac Arhivele pentru ei, am întreba și noi, fără să mimăm naivitatea: Cetățenii, ei ce fac pentru aceste Arhive, care nu sunt ale arhiviștilor, ci ale lor? Și poate că de răspunsul la această întrebare va depinde depășirea măcar a perspectivei unei jelanii de babe, dacă nu chiar a celei prin care răul sunt, întotdeauna, ceilalți.
În rest, à bon entendeur, salut !

NOTE
[1] Code du Patrimoine, Partie législative, Livre II : Archives, Titre Ier : Régime général d’archives, la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=DADF156AF1DCDD173388FFE7B7B2D414.tpdila07v_3?idSectionTA=LEGISCTA000006159942&cidTexte=LEGITEXT000006074236&dateTexte=20170903. Subl. ne aparțin.

București, 2 septembrie 2017.

HOLOCAUSTIȘTII: NOMENCLATURIȘTI ȘI SECURIȘTI DE BINE

Sursa: site-ul FCER
Sorin Iulian (născut Silberstein Iulius), ofițer de Securitate, este (încă) membru al Colegiului de onoare al Institutului Wiesel, deși a decedat în... 2013. Cum s-ar zice, este nemuritor.
El a fost „în problemă încă din vremea lui Gheorghiu–Dej, activând în Securitate, la Interne și la Culte[1].
Sorin a fost și cel care l-a susținut pe Alexandru Florian în calitate de «catindat» la conducerea Federației Comunităților Evreiești din România, tentativă nereușită ce explică fricțiunile frecvente cu conducerea organizației: „Directorul executiv al I.N.S.H.R., conf. dr. Alexandru Florian, a mulţumit fostului secretar general şi preşedinte interimar al Federaţiei, av. Iulian Sorin, pentru că l-a încurajat să candideze.[2]
Avem deci un institut pentru istoria și memoria holocaustului în care director general este un activist comunist (Alexandru Florian), șef de drept-și-de-fapt un alt activist, și tot comunist (Radu Ioanid), iar în Colegiul de onoare sunt membri șeful propagandei lui Nicolae Ceaușescu (Ion Iliescu) – și șef al taților lui Ioanid, cel-cu-știința-și-tehnica, respectiv, Florian, cel cu marxism-stalinismul – și un securist-securist (Sorin Iulian).
Sursa:
site-ul Institutului Wiesel
Să tragem aer în piept și să recapitulăm: să presupunem că IICCMER, instituția corespondentă, ar avea la butoane așa: un supervizor (consilier american) și un director care au fost membri ai Mișcării Legionare (sau ai Partidului Nazist, dacă poftiți), iar între membrii Colegiului său de onoare pe fostul șef al propagandei regimului Antonescu–Sima (sau pe Goebbels însuși) și un fost membru al Poliției legionare (sau măcar al Siguranței antonesciene, ca să nu zicem chiar al SS).
Ei, cum arată această situație? Așa ne gândeam și noi...
Și ce fac tovarășii aflați la butoane pentru a acoperi această înșelătorie istorică și memorială? Se luptă, desigur, cu victimele comunismului, cu plăcuțele, statuile și denumirile de licee, și acuză de-a valma de «antisemitism»...

NOTE
[1] Pentru o prezentare generală a vieții și activității lui Sorin a se vedea relatarea lui Teșu Solomovici, la adresa: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-06-06/scandal-cu-securisti-in-comunitatea-evreiasca-din-romania.html. Pentru activitatea de la Culte, cf. Adrian Nicolae Petcu, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970–1989), în „Caietele CNSAS, Anul II, nr. 2(4)/2009, pp. 76 și 93, la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_4_2009.pdf.

[2] Cf. „Realitatea evreiască, Buletin informativ nr. 3/2010, la adresa: http://www.jewishfed.ro/downloads/congres/buletin3.pdf, p. 3, col. 2.

București, 14 august 2017.

ȘEFU’ ARE CUVÂNTUL

Sursa: pagina de Facebook a Institutului Wiesel
«Holocaustiștii» continuă să sărbătorească prin muncă Centenarul Marelui Război și se pegătesc de cel al Marii Uniri[1]. La temă, evreii din New York au un termen, Chutzpah, care denotă o combinație de înșelătorie și tupeu extrem, și care se traduce liber astfel: „să faci caca în pragul cuiva, apoi să suni la ușă ca să ceri hârtie igienică. Este o descriere exactă a ceea ce se petrece la noi.
Sosit în țară cu prilejul seminarului Negarea Holocaustului și antisemitismul, vulnerabilități ale societății contemporane, organizat de Institutul Wiesel, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA și Ministerul Afacerilor Interne (Ploiești, 1921 iulie a.c.) și al Școlii de vară a Institutului Wiesel (Surduc, Lugoj, 2427 iulie a.c.), Radu Ioanid s-a întreținut cu Marius Gangan la „TenTV Lugoj în emisiunea cu titlu de oracol a acestuia, intituată „Ora adevărului (28 iulie a.c), în cursul căreia a avut un moment artistic pentru care ținem să-i mulțumim pe această cale.
Mai întâi, ni se spune ceva despre proiectatul Muzeu al Culturii Evreilor și Holocaustului:

Ioanid: Muzeu-ăsta nu-l fac eu, eu sunt un fel de consilier al conducerii Institutului Wiesel, care crează...
Gangan: Dumneavoastră sunteți modest, ca-ntotdeauna, eu știu, da’ contribuția dumneavostră e serioasă!...
Ioanid: Vom vedea, vom vedea!...[2]

Vorba lui Jean–Jacques Goldman: il a fait un bébé tout seul !
Apoi, ceva despre angajamentele profunde ale intervievatului:

Ioanid: Eu sunt un mare... (ezită) cum să vă spun eu?, am o, am o încredere în dictonu’ fostului om politic din China, Deng Xiaoping, care spunea următoru’ lucru: „Nu ne interesează culoarea pisicii, ne interesează să prindă șoarecele![3]

Just, tovarășu!
În fine, să ne crăcănăm de râs cu „Domnul Radu Ioanid, directorul Diviziei Arivistice, de Cercetare arivistică (subl. n.) (min. 2:47–2:49) și servanții săi care se exprimă la fel de sfertodoct:

Ioanid: membri a (subl. n.) unor biserici protestante (min. 4:034:05);
Gangan: [la Washington] aveți și poze și, dac-am înțeles bine, există și filmulețe care pot fi vizionate (min. 7:578:02);
Ioanid: Noi, cei din generația mai vârstni, ca (subl. n.)să spun așa (min. 18:4618:50);
Ioanid: președenția (subl. n.) României (min. 26:4526:46) ;
Ioanid: o platformă comună la care a ajuns clasa politică româneas când (subl. n.) e vorba de abordarea trecutului (min. 27:2327:29);
Ioanid: „foarte multe adaptări a (subl. n.) acestei clădiri (min. 30:0430:06);
Gangan: invitatul meu este domnul profesor Radu Ioanid, care este directorul Direcției de Cercetare Arivistică (subl. n.) din cadru’ Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (min. 31:3631:49);
Ioanid: clasă mijlocie evreias care (subl. n.) o ducea, să spunem, normal sau confortabil (min. 37:0237:06);
Ioanid: Să ne amintim că în o mie nouă sute optâșpe (subl. n.) (min. 42:2142:23);
Ioanid: Politicienii sânt și ei oameni, sânt între ei oameni străluciți – cam puțini –, cam puțini da’ străluciți, între ei sânt oameni mediocri, și sânt și oameni submediocri (râde). Haideți să fim delicați! (râde din nou) (min. 49:1449:24);
Gangan: Întotdeauna întâlnirea cu dumneavostră este o-ntâlnire deosebită nu numai pentru faptu’ că aflăm lucruri foarte interesante și importante, ci parcă începem să vedem, să vedem (dă din mâni în jurul capului) altfel, știți, viața! (râde) Și învățăm! Fiecare întâlnire cu dumneavoastră învățăm niște lucruri (sic!), și eu vreau să vă mulțumesc pentru acestea încă o dată! (min. 49:4150:03)[4]

Mulțumim și noi pentru acest moment artistic de tip «Ursul la stabilizare»!
Ar mai fi poate de remarcat că organele-noastre-are-serioase-lipsuri, dacă nu chiar își bat joc dă dom şef de la Washington, de vreme ce nu i-au găsit decât o televiziune locală pentru a se produce în direct. Ceea ce-i păcat, zicem noi, căci este necesar ca figuri de acest tip să capete o vizibilitate națională.
Pe de altă parte, dacă șăful „diviziei arivistice (l-am re-citat pe servantul M. Gangan), adulatorul tovarășului Deng Xiaoping, ideologul prinderii-de-șoareci-fără-de-principii, a găsit de cuviință ca la circa o săptămână distanță să cuvânteze într-o foaie cu acoperire națională, înseamnă că, vorba lui Bulă, e groasă![5]
Ukaz și «linie politică», producția nu merită vreo atenție specială, dat fiind că ilustrează amalgamul cunoscut, fiind o colecție de poncife istorice și memoriale, în care autorul dă sentințe, aruncă anateme și, mai ales, dă directive Justiției ca nu cumva să se aplece asupra cazurilor care agită conștiința publică. Dar ridicolul complet îl atinge atunci când îi ia pe alții de sus că nu stăpânesc limba română (nenumiți în text, în fapt: Sorin Dumitrescu).
În fine, o întrebare decentă-şi-neretorică pentru «pompierii piromani» (acești experți care alimentează antisemitismul):
Tovarăși, când faceți amalgamul dintre critica rațională și antisemitism, acuzând de-a valma de «fascism», «legionarism», luați în calcul și că vi se poate replica în mod simetric, dar de această dată întemeiat, că sunteți propagandiști comuniști (nu prea mult) reciclați, care vă indicați imprudent mentorii (exemplu tov. Deng) ce vă arată baza ideologică a mâncării șoarecilor, precum divizionarul „arivist Ioanid, fantoşa Florian (care oricum nu contează – pe Rotman îl lăsăm să-și tragă puțin sufletul)?
Mulțumim anticipat!

NOTE

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=eFkuga9x8YI, min. 40:34–40:46.

[3] Ibidem, min. 22:50–23:14.

[4] Ibidem, locurile indicate în text.

[5] Radu Ioanid, România și politica memoriei Holocaustului, „HotNews“, 7/08/2017, la adresa: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21942420-omania-politica-memoriei-holocaustului.htm?nomobile.

București, 8 august 2017.