Mircea Stanescu

CE A LIPSIT ACESTOR PROTESTE

Sursa: londonezul.co.uk
După ce am spus tot răul din lume despre măcelul politic de la noi, dar mai ales despre proteste și protestatari, întrucât realitatea este mult mai complexă decât ne-filosofia noastră am rămas (credem, sperăm) atenți la nuanțe, la excepții.
Astfel, am vorbit deja despre rromii/țiganii români, muncitori în Londra, care au găsit în această mișcare de generație prilejul de a protesta și ei, dar nu împotriva unor bazaconii precum „ciuma roșie, când halucinogene, când anestezice, ci a unei racile, a unui rău general al nostru: „corupția și hoția din România.
Totodată, foarte recent am aflat de cazul unui elev de clasa a XII-a din Iași, olimpic la științe, care a găsit și el în mișcarea generațională prilejul de a le spune profesorilor de la liceul său că este momentul să terminăm cu toții cu ipocrizia:

Erau ore întregi în care predomina delăsarea, ipocrizia și, îndrăznesc să spun, incompetența. Doamna de chimie, fosta directoare Paula Gavrilescu nu prea venea la oră, nu ne preda. Noi ne-am gândit că era din cauza sarcinilor pe care le avea ca directoare. Acum, de când nu mai conduce liceul, vine la tate orele dar în perioada în care am postat pe facebook lipsea ore întregi și când un coleg care nu înțelegea ceva și punea întrebări deoarece nu ni se predase anterior, ea era foarte deranjată.

Sursa: 7est.ro
Lucian Postu, jurnalist din Iași și pretin al nostru, a stat de vorbă cu băietul și a conchis:

Ce-a făcut așa nemaipomenit acest băiat, ce-a inventat el, așa de grozav, încît mi se pare mai important decît sutele de mii de oameni ieșiți n stradă? (...)
acest băiat ne-a dat nouă, tuturor, o lecţie de inteligenţă şi echilibru. Mai ales de echilibru. Nouă, adulţilor: profesori, părinţi, directori, inspectori, jurnalişti.
Cînd a considerat că un jurnalist nu i-a reprodus exact cuvintele, băiatul de liceu n-a avut nici o rezervă să spună asta, clar şi fără isterii. Cînd lingăii sistemului ruginit şi toxic au contra-atacat, Mihail a răspuns, tăios şi la obiect, punînd în lumină goliciunea cleioasă a acelor purtători de virus.
Da, știu, e tare umilitor cînd ești o mediocritate morală și un copil îți dă o lecție publică, absolut civilizată. Da, despre asta e vorba. De asta Mihail Dadun și cei ca el sunt atît de importanți pentru viiorul nostru, cît mai este el: fiindcă ei ne arată calea. Cea pe care noi, grosul turmei, am pierdut-o demult.

Imprudenți cum suntem uneori, i-am scris amicului nostru:

Bă, Postu, n-am greșit că m-am lăsat corupt de mirosul tău:
Eu cred, la fel, că la vârsta asta, dacă vrei o infuzie de idealism în sistem, trebuie să spui repede, direct până când nu te răzgândești.
Eu sunt persuadat că omul are cent-pour-cent dreptate, prin urmare, nu era un alt moment, decât acesta revoluționar, ca să le tragi ălora un cap în gură.
Bine, omul își și permite, la excelența lui, iar acesta este un avantaj în orice luptă.
Are însă o eroare de logică, oricât de excelent e el în științe naturale:
Dacă nu generalizează cazul şcolii proprii, demersul lui e șubred. Are idee ce se întâmplă în alte scoli, neexcelente, cu alți colegi de generație, care nu au practic nici o șansă?
Think about it!
(Facebook, 16 februarie, 13:43)

Aceste mesaj a provocat o reacție chiar din partea celui despre care vorbim:

Mihail Dadun: Bună ziua,
Legat de ce se întâmplă în alte școli, am o idee, fie ea și vagă. Pe scurt: e la fel sau chiar mai rău, din aceleași motive, sau altele mai grave. Și am devenit (ceva) mai conștient de ce e în jur mai ales după ce am scris postarea, când mi-au scris prieteni și străini din alte licee, despre cum se regăsesc în ce am scris. Și cu care am povestit, mai mult sau mai puțin.
Exemplele concrete pe care pot să le aduc, din ce am discutat, în Iaşi, sunt de la Colegiul Eminescu și de la Seminarul Teologic. Mi-au scris (şi am și vorbit) cu elevi care au confirmat delăsarea mascată, apatia unor profesori față de elevi „simpli şi lipsa de interes față de ce nu contribuie în mod direct la imaginea școlilor respective. Mai ales, totuși, e vorba de Colegiul Petru Rareş, din Piatra-Neamț, cu aceeași reputație de „penitenciar excelent și cu aceleași performanțe atât în cadrul olimpiadelor, cât și în domeniul ipocriziei.
Problema intervine când spun „am vorbit cu elevi, căci nu îi pot numi. Mai bine spus, aleg să nu o fac, fiindcă ei aleg să nu se expună (încă) în mod public. Să expună mizeriile din sistem, în fapt, dar implicit le va fi asociat numele cu scandalurile ce s-ar putea isca. Iar eu nu vreau să forțez pe nimeni. Am încurajat, în schimb. Pentru că încă mai cred cu tărie că merită. Merită să te zbați pentru dreptate. Iar demersul meu, într-adevăr, este şubred, dacă rămâne strict la nivelul ăsta. Dar nu am de gând să îl abandonez, nici vorbă. La clasa mea, cel puțin, schimbări majore se simt. E un prim pas, și, bineînțeles, departe de a fi ultimul.
(Facebook, 16 februarie 14:54)

A urmat schimbul de mai jos:

Mircea Stanescu: Bună ziua, multumesc de reacție! Nu am bănuit că sunteți martor la schimbul meu cu Postu, altfel n-aş fi vorbit așa de liber. Prin urmare, dacă mai pot șterge prima impresie, revin: mergeți pe calea dvs., atâta cât sunteți convins ca slujiți o cauză dreaptă și vă țin puterile, indiferent ce spun unii sau alții. Succes! (emoticon smile)
(Facebook, 16 februarie 15:06)

Mihail Dadun: Nu e absolut niciun bai (emoticon smile). Dimpotrivă, nu am nevoie de nicio perdeluță în critici, după risc să mă scald în autosuficiență, or exact asta încerc să evit cu orice putință. Deci, dacă vă pot cere acest lucru, vă rog să nu ezitați nicicând în a-mi spune pe şleau ce şi unde nu fac (sau nu zic) bine, fiindcă am nevoie de perspective diverse și, mai important, oneste. Altminteri, nu ajung decât mai aproape de întruchiparea ipocriziei și delăsării, pe care le critic atât de tare.
(Facebook, 16 februarie 15:15)

Mircea Stanescu: Calea ați descoperit-o singur: a termina cu ipocrizia. Prin urmare, nu aveți nevoie să vă dădăcească nimeni. Restul se învață pe parcurs, oarecum de la sine. E însă o cale grea, dar e bine să nu știi acest lucru când ești tânăr; altfel ai alege o alta. Mă bucur că mai există încă tineri ca dvs., ba chiar, într-un anume fel, mă simt și eu, emoționat, ca un Hugh Glass, care deși a nimerit drumul către casă, acesta a fost, în alt fel, fără de întoarcere. (emoticon smile)
(Facebook, 16 februarie 15:25)

După tot acest ocol mai degrabă epistolar am ajuns la final și nu mai avem nimic de spus pentru că țiganii-noștri-din-Londra și Mihail-Dadun-al-nostru-din-Iași au spus tot ce era de spus. Prin urmare, nu vom face nici noi decât să exemplificăm modul de a fi al unei lupte care începe chiar cu concluzia.
Căci dacă a lipsit ceva protestelor, a fost tocmai un discurs periferic precum cel indicat: o infuzie de idealism într-un sistem corupt și niște practicieni ai valorilor perene într-o societate „alveolar-mafiotă.

Târgoviște, 18 februarie 2017.


CRONICA EVENIMENTELOR ÎN CURS (6)

Joi 31 ianuarie 2017
Să ieșim puțin din coșarea nostră
Pascal Boniface cu prilejul lansării cărții sale Je t'aimais bien tu sais. Le monde et la France : le désamour (Şi cât te-am iubit! Lumea şi Franța, o dragoste incheiată?), Max Milo, 2017.
În care caută să răspundă la întrebarea: cum s-a petrecut schimbarea de percepție a Lumii față de o țară care a trecut de la o politică „gaullo-mitterrandistă (actor între cele doua blocuri, american și sovietic, partener egal al SUA şi URSS, discurs antirăzboinic și susținător al dreptului internațional și al Lumii a Treia), la un viraj în direcția „atlantismului (scăderea influenței pe scena internațională, laicitate prost înțeleasă, asociată adesea cu islamofobia, deci acoperire pentru rasism).
El pornește de la experiența personală: în întâlnirile internaționale, cercetătorii sunt asociați imaginii globale a țării lor, de aici și ponderea echivalentă a cuvântului lor.
În fine, am putea pune întrebarea: care este imaginea României și cum a evoluat ea de la populația chinuită de un dictator paranoic și sadic, trecând prin cea a unei țări postcomuniste copleșită de probleme structurale precum copiii străzii, situația rromilor/țiganilor, sărăcia, corupția endemice, până la cele mai recente: o țară cu conflicte politice violente, în care adversarii doresc să se extermine reciproc, refractară emigranților (deși exportă ea însăși așa ceva), în care viețuiesc taximetrişti-piranha, pentru a ajunge la chestiunea zilei: o coruptă luptă a anticorupției cu corupția, în care țara noastră ocupă nefericitul loc de „lider regional (Americanii dixit).
Iată un motiv pentru care noi contăm atât de puțin în dialogul cu alte culturi, în UE, NATO şi în negocierile politice, pentru că tragem după noi deplorabila imagine de acasă.
În fine, când vorbești cu străinii despre țara ta, noroc că-i ai la îndemână pe Nadia și Hagi, Eliade, Brâncuși și evental Enescu, căci altfel ai rămâne complet încurcat...

Joi 16 februarie 2017
Acum, la Realitatea Tv
„Regal de politică externă la Jocuri de putere (sic!).
Aceeași trăncăneală despre Rusia, despre Americani, dar nimic despre cum am ratat noi, cu nebunia politico-generațională, repoziționarea față de SUA, în interiorul UE.
Și, colac peste pupăză, ca să alunecăm în cyberspațiu: „Cum au restartat protestele imaginea Românei.

Vineri 17 februarie 2017
The Real World

Eric Stewart a mulţumit şefului diplomaţiei române pentru sprijinul constant pe care Ministerul Afacerilor Externe l-a acordat iniţiativelor Consiliului, în mod special în derularea dialogului cu instituţiile guvernamentale româneşti. A salutat progresele înregistrate de România în ceea ce priveşte măsurile dedicate îmbunătăţirii mediului de afaceri, fapt care contribuie la creşterea interesului companiilor americane de a dezvolta în continuare investiţii pe termen lung în România. A menţionat, în acest context, organizarea unei noi misiuni AMRO de promovare economică la Bucureşti, la sfârşitul lunii martie 2017 și a confirmat disponibilitatea organizației de a continua dialogul de substanță cu autoritățile române pentru a identifica cele mai bune modalități de a stimula relațiile bilaterale și prezența companiilor americane în România. (...)
În prezent, AMRO are în componenţă 20 companii americane de renume, cum ar fi: ADM, Amgen, American International Forest Products, Amerocap, Cargill, Coca-Cola Company, Eli Lilly, ExxonMobil, Johnson & Johnson, Lokheed Martin, MetLife, Mega Company, Parsons, Pfizer, Philip Morris International, Raytheon, Smithfield, Textron, Timken, şi Warburg Pincus, provenind din diverse domenii de afaceri: energie, agricultură, industria de apărare, industria farmaceutică, industria prelucrătoare, infrastructură de stocare, asigurări. Conducerea Consiliului este asigurată în prezent de compania Amgen.

Atât: enjoy!
*
Cazul Köln: ceva autocritic și la noi?
În presă, pe Internet, pe Facebook pentru această tartuferie feministă, când nu este de-a dreptul o prejudecată, o campanie islamofobă?
*
Emigranții: cazul nostru
Problema acestui articol este ca la Radio Erevan : el este fals tocmai pentru că este adevărat.
Altfel spus, problema nu constă în aceea că mentalitatea noastră ar fi „progresistă, ci că, dacă ar fi așa, ea ar fi poate și mai „retrogradă, adică pur şi simplu islamofobă. Așa că ai grijă ce-ți dorești!...
La noi, motivele respingerii emigranților, la o analiză atentă, nu ar mai părea, poate, atât de aberante.
Dau câteva elemente, în goana calului: Istoria Otomană, absența unei educații multiculturale, inexistența unei prese (pur și simplu), a unor centre de cercetare asupra Orientului Apropiat şi Mujlociu și a lumii islamice, lipsa unei experiențe a contactului cu refugiații (ultimul val a fost în 1939, Polonezii) – pe scurt: o percepție care este tipic est-europeană (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia au același tipar).
Iar dacă le luăm în parte, s-ar putea să ajungem la concluzia că Românii, în ciuda acestei stări de lucruri, sunt niște oameni pașnici, cooperanți, comparați cu vecinii lor mai sus indicați
După tot acest ocol, concluzia ar fi că nu suntem mai de rușine nici măcar decât o democrație incomparabilă precum Franța!
Dar dacă vrem să rămânem în coșarea noastră, rămânem.
Cred apoi că mai multă diplomație n-ar strica. Lucrurile acestea se pot spune în o mie de feluri, iar modul indicat este pur și simplu greșit. Şi o spune nu cineva care se supune tiparului „retrograd, ci care e favorabil emigranților în toate sensurile: şi din rațiuni umanitare (solidaritatea cu aceşti nefericiți) şi utilitare (compensarea prăbuşirii natalității şi a sporului negativ).
În fine, tot o chestiune de diplomație:
România găzduiește atât membri ai opoziției siriene, cât și pe cei ai regimului Assad (exemplu: soțul viceprim-ministrului guvernului). Şi bine face! Dar este îndoielnic că inserarea acestui discurs tipic opoziției siriene în lupta politică dintre Palate se va dovedi benefică pentru emigranți, atât pe termen imediat cât și, mai ales, mediu și lung.
*
Dintr-o vreme în care Americanii erau mai înțelegători: din motive geopolitice
David Funderburk către Aurel Duma:

Partea americană înțelege că „scurgerea de creieri (sic !) creează probleme serioase economiei românești, în general României.
(document din martie 1983)

*
Premierul la Comisia Europeană
Dacă tot m-am cufundat azi în aceeași apă a politicilor externe, dau să zic ceva și despre misiunea Prim-ministrului la Comisie.
Unde discuțiile au fost cam așa (traducere în limbajul Pieței Victoria):
Comisarii: Băi, Românilor, ce d___u, faceți voi acolo, ați luat-o de la capăt după 2012, cu balamucul? Iar trebuie să vă punem să vă împărțiți poliția, justiția, serviciile secrete?
Grindeanu, flancat de Meleșcanu: Păi, șefu, ar fi util, căci acum Cotroceanul le are pe toate, mai puțin poliția, care și aia e tare speriată, și tiparnița de la Monitorul oficial, care, vezi și matale...
Comisarii: Bă, băieți, păi uite ce zice ăsta: că voi, ca să vă apărați oamenii, faceți și dregeți noaptea, aduceți tinerimea crizată în stare de clăbuci, și mai spuneți apoi că n-aveți nimic de-a face cu hoții!
Grindeanu: Gata, șefu’, parol, ați văzut : am terminat cu prostiile, da’ ziceți-i și urâtului ăla să nu ne mai scuipe!
Comisarii: Am vorbit deja, de-aia v-am și chemat, să vă spunem că și-a luat angajamentul. Mergeți acasă și potoliții-vă!
Grindeanu: Șefu’, mai e ceva.
Comisarii: Ce mai e? Veți mai avea și pretenții?!
Grindeanu: Nu chiar, doar să ne spuneți ce să facem, căci fabula din raportul MCV n-a fost prea clară.
Comisarii: Bine, de acord!
Își dau mâinile, se sărută tovărășeşte și ai noștri dau să plece. Apoi, brusc, Meleșcanu se întoarce și, de la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, îl ia pe comisarul șef pe după umeri și-l privește fix în ochi, râzând, apoi şuieră printre dinți (poziția asta v-o poate descrie cel mai bine Lucian Postu): Dar după atâtea cereri, nu credeți c-ar fi rezonabil să ne dați și o garanție că ipocrizia asta cu rapoartele MCV are un capăt?
Comisarul şef, evident surprins, descumpănit, mai întâi îngheață, apoi reușește să îngaime : Timmermans, ai grijă să apară asta în comunicatul comun de la conferința de presă. Apoi se întoarce către ai noștri: Şi plecați d______i odată de-aci!
Ce-am vrut să spun cu această ficție realistă ?
1) Cam așa arată o negociere politică.
2) Că e bine ca atunci când nu stăpânești ceva, tot în politică (şi în alte domenii, dar aici nu mă ocup cu extinderile licite), să dorești să fii însoțit de cineva care cunoaşte, altfel ești mâncat. Și că nu este o rușine, ci o virtute, dacă procedezi așa.
3) Că în situația dată Premierul nu putea face mai mult, și că a obținut maximumul.
Știu că pentru „piețari nu contează, dar tocmai de-aia o spun.
Bibliografie selectivă în anexe; recunosc, am consultat mai mult punctele de suspensie:
*
Breaking News
Mă scuzați că îmi voi întrerupe oarecum panseurile de politică externă pentru o veste-şoc: Fundația americană Soros se autodizolvă, după o laborioasă și prodigioasă activitate pe tărâmul soft power-ului:

În ultimii trei ani, Soros nu [a] mai acordat niciun grant direct către filiala locală a Fundației pentru o Societate Deschisă, considerând că democrația românească este suficient de dezvoltată. Astfel, după 2014, fundația s-a finanțat din venituri proprii (spre exemplu, prin activități comerciale precum traininguri). (...)
De-a lungul timpului, fundația lui Soros a înființat în România companii precum DNT, furnizor de internet, care a fost cumpărat ulterior de Astral (actualul UPC), Centrul pentru Dezvoltare Economică care a fost cumpărat de Good.Bee Credit, acum parte din Erste Bank. De asemenea, a mai derulat un proiect imobiliar și activități de publishing.
Domeniile în care fundația s-a implicat pe plan local prin proiecte sunt drepturile omului și combatarea discriminării, educație, migrație, economie socială, cultură civică și politică, cercetare socială, incluziunea rromilor și altele, potrivit informațiilor de pe site-ul propriu.

De o bucată de vreme, tocmai când omul astepta să culeagă mai degrabă roadele investiției, decât să continuie să pompeze dolari, situația era vânătă.
De curând, ungurii i-au cerut public chiar să plece, iar frământări de același tip ca la noi, ce au dus la elaborarea unor reacții similare față cu un model de influență economică, politică și culturală perceput de societățile gazdă drept agresiv și denumit la fel („sorosism), există în toate statele est-europene.
Acum, eu unul, care „am mâncat bani de la Soros – și tot degeaba (și pentru dânsul și pentru mine) – pot să spun că dacă nutresc un vag sentiment de părere de rău pentru această decizie brutală, nu am nici unul de culpabilitate, atâta vreme cât am luat de bună noțiunea de „societate deschisă, în chiar sensul ei popperian, iar nu ca pe un paravan pentru afaceri economico-politico-culturale. Dar dacă Dl. Soros a conchis că soft power-ul d-sale a devenit nu doar inutil, ci chiar periculos, atunci vom trăi și cu această lipsă.
În rest, numai bine și noroc de la mine!
*
Meleșcanu despre Palestina
Când a mers dindărăt cu prim-ministrul în Evropa, ministrul de externe s-a-ntâlnit și cu Frederica Mogherini:

Ministrul Teodor Meleșcanu a reafirmat poziția României în ceea ce privește procesul de pace din Orientul Mijlociu, subliniind că obiectivul final care trebuie urmărit este existența a două state suverane, Israel și Palestina, care să coabiteze în pace și securitate. Din acest punct de vedere, a precizat că este nevoie de reluarea dialogului direct între cele două părți.

Veți spune: ei, și ce-i cu această „limbă de lemn, care-i marea chestie legată de nonsensul diaogului dezechilibrat dintre cele două părți?
1) Păi este, căci România nu a mai „reafirmat de mult o asemenea poziție, fiind preocupată cvasiexclusiv de „securitatea Israelului, deși a recunoscut Statul Palestinian încă de pe vremea lui Ceaușescu, o poziție la fel de exclusivă fiind exprimată și de Președintele Republicii la ultima sa vizită în Israel–Palestina.
2) Desigur că acestea sunt vorbe goale, dacă nici nu ești chemat, nici nu ai forța ori interesul să le pui cumva în practică, așa cum e cazul nostru, dar în diplomație contează și verbiajul. Atâta putem, atâta facem; și facem ce putem.
Să nu uităm că State precum Franța, care pot să facă ceva în acest sens, ba chiar au dosarul pe masă, și inițiativa asociată, sfârșesc prin a o lăsa moartă după ce Trump le-a arătat pisica cu mutarea ambasadei la Ierusalim.

Târgoviște, 17 februarie 2017.

CRONICA EVENIMENTELOR ÎN CURS (5)

2017 © Mircea Stănescu
Miercuri 15 februarie 2017
Protestele-astea au mai adus un sub-clivaj – de parcă nu aveam destule – de astă dată în interiorul fantomei numite Societatea Civilă: „societatea civilă tradițională (sic!) versus „societatea civilă progresistă(?).
Acesta nu are nimic de-a face cu clivajul Tradiționalism / Secularism, căruia doar îi împrumută, parțial, terminologia.
D-na Mungiu–Pippidi a fost cuprinsă, și dânsa, de vârtejul generațional.
Din fericire, acest sub-clivaj nu are chiar nici o importanță, la fel ca cel din interiorul grupărilor cu adevărat tradiționaliste, pur și simplu devastate de criza de generație.
A, să nu uit: s-a reactivat încă un clivaj, de astă dată important, explicabil în context: „societatea civilă guvernanentală versus „societatea civilă soft power (sau, în termeni populari, „implementarea democrației de utilitate publică versus „soroşism).
Enjoy!
*
Un nou unghi de atac împotriva Președintelui: „antifascismul. Reapărut timid în context, la trompeta România Tv, iată-l acum într-o formă articulată.
Unde e meserie, e meserie!...
*
O dezbatere aproape reală în Parlament
Dacă tot e la modă lupta împotriva „ciumei roșii, a fost reactivată și fantoma luptei împotriva comunismului, de această dată într-o versiune istoric semianalfabetă, semn, și acesta, al apariției unei noi generații.
Prin urmare, liberalul înflăcărat Daniel Gheorghe ar fi cazul să afle altceva decât a-nvățat din discursurile emoționant emoționate ale D-nei Blandiana, și anume că:
1) Rezistența noastră armată n-a fost nici o mare brânză, comparată cu cea a Ucrainienilor, Balticilor și... Bulgarilor – masivă și de lungă durată în toate aceste cazuri. Bulgarii, de pildă, au păstrat această tradiție a luptei armate până târziu, în anii 1980, când făceau sabotaje (puneau bombe!) cu bani de la Internaționala Rezistenței / Maximov (interfață a CIA) – ceea ce se știe însă prea puțin.
2) Partizanii noștri au fost angajați într-o luptă disperată și fără șansă, în care ajutorul occidental – american, britanic, francez – a constat mai degrabă în paraşutarea de arme stricate și în operațiuni stupide precum cea a parasutiştilor (1951–1952), care au distrus însăși ideea de rezistență armată.
În fine, este remarcabil discursul medicului Bacalbaşa. Acest Moş Teacă al zilelor noastre a ținut o lecție de sensibilitate, rațiune și moderație, ba chiar a făcut și un desen, care s-ar traduce liber astfel:
„Ca și corupția, securismul și comunismul sunt egal răspândite în politica românească, atât în realitate cât și în spirit.
Am mai spus-o, o repet: dacă acesta-i anticomunism, atunci PSD („ciuma roşie) este cel mai anticomunist partid din spectrul nostru politic!
În fine, pentru a depăși simbolistica de două parale: dacă PNL vrea – și poate – să facă într-adevăr ceva pentru victimele comunismului, pentru deținuții politici, să lase agitația și propaganda și să ceară mai bine Caietul de doleanțe al AFDPR.
*
Dacă așa arată expresia noii generații de politicieni – asemeni unor roboți fără rațiune și simțire – atunci am decăzut nu doar la cel mai jos nivel de provincie de după 1990, ci am ajuns undeva sub nivelul exprimării celui mai prost și mai ticălos activist de plasă din anii 1950.
Bine, nu vor fi toți la fel, dar exemplul este simptomatic, dacă Doamna – pe care am remarcat-o încă din ultima campanie electorală – este trăită și școlită în Occident.
Și ne mai mirăm că lumea îl iubește încă pe Iliescu, e nostalgică după Ceauşescu!
*
Cu aceștia să strângem noi copiii din „câmpul tactic?
Ei, uite și de-aceea ajung tinerii ajung să fie infestați de morbul revoltei, al revoluției: din cauză că nu pot respira de acești mandarini, de acești intelighenți ai nației, și ei responsabili de dezastrul nostru – social, politic, moral – și care îi iau de sus, îi dădăcesc, îi ceartă superior, îi acoperă cu lătúri.
Pentru toți aceștia aș avea un mesaj:
„Domnu’, dacă matale ești așa de tare, fă bine și explică-le acestor copii ai noştri unde greșesc ei, calm și pe-ndelete! Să te văd dacă te țin brăcinarii.
Dar mai întâi de toate, poate ne faci și o autobiografie, în care să ne spui, cu date şi fapte, ce-ai făcut tălică și pe unde-ai fost, ba chiar şi ceva autocritic, ca să înțelegem mai bine unde-am greșit în toți acești – hai să lăsăm perioada comunistă și să zicem ultimii 26 de ani. Bine? Apoi mai vorbim...
*
Conflict generațional și în securitatea națională externă
Vechea unitate a Academiei:
versus
Noii băieți de mingi din „câmpul tactic global:
Şi invers!
Până acum Academia a fost o citadelă inexpugnabilă, rămasă în aceeași parametri din anii 1980 – de pildă, nici un „holocaustist nu a pus piciorul acolo – rămâne dară să vedem dacă va rezista și acestui atac.
În fine, băieți, dați-i înainte, căci dacă tot ne plângem noi că ne mor agenții pe capete, măcar să fie ceva masiv și cu focuri de artificii ca de 4th July!...
*
Să vedem cum gândesc academicienii
Acum, nefiind academician, eu cred așa:
1) Că Academicienii semnatari au dreptate într-un punct: suveranitatea României este grav afectată, dacă o comparăm cu perioada Ceaușescu, cu cea post-Ceaușescu, începând de la intrarea în NATO, în UE, această cedare fiind o condiție a intrării în aceste structuri.
Pe de o parte, în NATO România a acceptat această situație sub motivul a ceea ce Americanii au numit o „comunitate de valori (și aș da aici ca exemplu ceva ce cunosc oarecum intim, anume: legislația antinegaționistă, o pârghie, un levier teribil de control politic); iar în UE, țara noastră a jucat, joacă rolul unei puteri periferice în toate sensurile, și aceasta fiind expresia unei cedări de suveranitate acceptată benevol. Prin urmare, nu văd cum am putea reveni : sau dacă am reveni, în față ni se profilează un scenariu de tip Brexit, ceea ce, cu toate nemulțumirile noastre, ar fi cred ruinător.
Desigur, diferența dintre teorie și realitate este dată, și în NATO și în UE, de forța fiecărui Stat în parte, iar cum România nu este nimeni, nici economic, nici geostrategic, ne aflăm exact unde ne-am aștepta să fim, iar la acest nivel degeaba blamăm clasa politică: nu putem face mai mult; iar dacă am putea face, în condiții propice ca cele de acum – când, în loc să profităm, ne sfâșiem unii pe-alții, politic și generațional – ar trebui să fim în stare să menținem câștigul. Or noi, vedem bine, nu suntem în stare nici de una, nici de cealaltă, pin urmare, cel mai cuminte este să te foiești cât vrei, dar să stai în banca ta.
2) Cu privire la integritatea teritorială a țării, îngrijorarea Academicienilor este, cred, excesivă: unul dintre motivele pentru care noi am cedat mare parte din suveranitate este exact acesta, iar pericolele externe și interne pur și simplu nu există, dacă e să trăim cu picioarele pe pământ.
Pericolul este altul, și anume că România oscilează acum între haos și puseuri autoritare.
3) Problema cea mai sensibilă privește identitatea națională, care explică și frica în legătură cu integritatea teritorială.
Or aici opinia mea, urmându-l pe sociologul francez Olivier Roy, este că habar n-avem ce este aceea identitate națională, și aș provoca pe oricine să mă lumineze, dacă el știe.
Pe Francez, de pildă, dacă-l întrebi ce înseamnă să fii Francez, îți va spune că înseamnă „să bei vin roșu și să mănânci cârnăciori și brânză. Iar pe noi, dacă ne chestionezi, îți vom răspunde că a fi Român înseamnă „să mănânci sarmale și mici și să bei țuică.
Mi se va spune: „Bine, dar noi n-avem o cultură, o tradiție, o istorie comună?
I-aș răspunde: da și nu – iar prima diferență aici este: între o identitate națională pe care n-o putem defini – exceptând sarmalele, micii și țuica – și o moștenire, o tradiție culturală, acel ceva care ne face să ne înțelegem fără prea multe explicații, un fel de apă în care trăim cu toții, ca peștii. Nu știm prea bine ce este aceea identitate, în schimb putem defini cu mare acuratețe o cultură, cea română.
Iar de aici lucrurile se bifurcă din nou, la ceea ce constatăm azi.
Până acum câțiva ani noi mai aveam o cultură comună, în ciuda comunismului și a post-comunismului, în așa măsură încât până și seculariștii – prezenți aici masiv din perioada comunistă – împărtășeau același set fundamental de valori cu ceilalți. Între timp, situația s-a schimbat radical, de aici și apariția neînțelegerilor, disputelor, în esență a clivajului cultural dintre noi în chiar această formă: Secularism / Tradiționalism.
Or, a discuta atâta despre identitate este semnul însuși al unei crize: noi nu mai știm cine suntem.
Această falie culturală a devenit vizibilă odată cu apariția unei noi generații de tip Mai ’68, Baby boomers, una a identității de gen, sexuale, a parteneriatului civil, secularistă, ale cărei valori se definesc prin exacerbarea dorințelor individului și care se construiesc în opoziție cu valorile tradiționale și comunitare.
Prin urmare, problema pierderii identității este mai degrabă un simptom pentru subiecții unei culturi care simt că nu mai împărtășesc același referențial valoric cu restul membrilor societății, iar această criză identitară este, în fond, una culturală.
Complexitatea situației se observă din aceea că avem de-a face, și de o parte și de alta a noii bariere, fie cu (in)cultură fără religie, fie cu religie fără cultură, ceea ce face imposibil nu doar dialogul, ci chiar simpla discuție.
Desigur că multe dintre cele semnalate de Academicieni sunt, luate în parte, corecte, dar ele sunt trântite acolo fără nici o explicitare și, mai ales, parcă de cineva care a aterizat în România anului 2017 de pe o navetă spațială.
În fine, ei au dreptate și cu privire la un alt punct: prelungirea nebuniei politice și sociale ne va costa foarte mult; or, din reacțiile lor constatăm cu surpriză că acest imperativ al momentului este în mod straniu negat într-un pas doi. Semn, și acesta, al nesiguranței, în fond crizei identitare, a emițătorilor înșiși...
*
Acum, la B1 TV
Incendiul mediatic cu privire la situația Președintelui se extinde: FDGR condusă de Iohannis este continuatoarea de drept a unei organizații naziste, iar România conduce, în acest timp, Alianța Internatională pentru Memoria Holocaustului.
Evident, știam, la fel ca și holocaustiștii, care i-au arătat doar pisica Președintelui (a se vedea un raport al SRL-ului condus de Katz), prin urmare, nu este nici un mister de ce ei se ocupă de Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Valeriu Gafencu, Monica Lovinescu sau Paul Goma, dar nu vor sufla un cuvințel despre acest caz...
Bine, acum nu se mai ocupă de nimic din toate acestea, dar asta e altă treabă.
Că veni vorba despre holocaustiști: sunt și ei traversați de aceeași criză de generație ca întreaga societate. Cu toate acestea, acolo nu va fi nici un djihad, însă cred că în curând vom regreta bătrâni precum Shafir...
*
Opoziția față cu Apelul Academicienilor
Ilustrată de Liiceanu: simili-kantian (Cerul înstelat deasupra mea și Legea morală în mine), patetic, poetic, întârziat revoluționar-generațional:
„cerul pătat al culturii noastre.
Atât!

Joi 16 februarie 2017
Din cilcul: hai să ne aflăm în treabă
Cu sesizările privind mamele-cu-copii de la Miting.
Desigur, dacă Autoritatea și Poliția primesc astfel de sesizări, care nu sunt o dovadă de mare responsabilitate, ci de gaz pe foc, sunt obligate să le cerceteze. Chiar dacă se vor încheia în coadă de pește. Aud deja înjurăturile agenților...
Pe de altă parte, părinții respectivi, deși nu cred că sunt inconștienți, nici nu cred că au dat dovadă, nici ei, de vreo mare responsabilitate. Dar acest lucru se poate spune, în genere, despre părinți. Or, tocmai de aceea creșterea copiilor nu este o știință: fiecare-şi crește copilul cum crede el că e mai bine.
În fine, dacă ancheta de la spartul târgului cu mamele-și-copiii-lor are loc, cred că ar fi cel puțin la fel de binevenită cercetarea trupelor de Poliție și Jandarmerie din acele zile pentru neintervenție la încălcarea legii (miting ilegal), ba chiar complicitate (nu l-a și dirijat?).
Evident, lumea ar zice că astfel am înnebunit, dar Fiat justitia pereat mundus, nu-i așa?!
*
Oamenii simpli, muncitori
Întotdeauna mai raționali, mai calzi, mai umani.
Ca unii care trăiesc în realitate, la ei nu veți găsi prostii gen „ciuma roşie sau alte bazaconii, când halucinogene, când anestezice.
*
Teologii și Revoluția
Au fost cuprinși, și teologii și apropiații lor, de această febră.
Iată mai un exemplu, într-un stil sentențios și populist-găunos:

Banală, dar nu mai puțin adevărată, generalizarea este cea mai periculoasă formă de suspendare a simțului de observație. Punîndu-i pe toți la un loc, scapi pentru moment de efortul distincțiilor, de corvoada nuanțelor, de oboseala particularităților și, în cele din urmă, de propria responsabilitate.

De la Aristotel încoace, știința se ocupă cu generalizări, nu cu altceva. Simțul comun face același lucru: un procedeu la îndemâna tuturor, facil, destul de nebulos în practică, dar nu ilegitim.
Aceasta este teorie.
Cu privire la practică, suprapunerea planului explicativ cu cel moral este, în acest caz, o confuzie comodă, o mică manipulare convenabilă, o expediere a problemei de fond:
Biserica, parte a societăţii, este oglinda fidelă a ei tocmai pentru că membrii săi sunt, în același timp, membri ai societății, nu niște Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, când arhangheli, când demoni, în funcție de rol sau de cine privește.
Pe scurt: problema corupției este și în interiorul Bisericii. Ne-ar plăcea ca lucrurile să stea altfel, dar nu sunt.
Cu privire la soluții: Biserica are Calea ei, iar propuneri aiuritoare de tip glasnost’ și perestroika precum cea cu „transparentizarea (bine că nu „electrificarea și „chimizarea!) și agitații propagandistice de tipul „să facem mai mult, să facem totul sunt în cel mai bun caz ca nuca-n perete, fiind lovite de „sminteala de ultimă oră sau de o formă, și ea coruptă, de populism.
În fine, nu: Biserica, în ciuda a ceea ce cred seculariştii – dar și unii teologi ai ei – nu este un ONG: este cea de aici, cu oamenii de aici, pentru oamenii de aici, cu forțele de aici și cu Mesajul ei, pe care îl răspândește cum poate ea mai bine. Iar dacă nu poate, înseamnă că mai mult nu poate veni decât de la Dumnezeu.
*
Eroarea lui Tolontan
Problema nu este deloc că jurnaliștii nu sunt infailibili: nimeni nu este, prin urmare, a răspunde așa este autoconsolator dar greșit: și față de public, și față de meserie.
Eroarea constă în practicarea unui jurnalism angajat social, civic (lăsăm la o parte pe cel de gherilă politică), adică jurnalismul de baricadă morală, care presupune o orbire prealabilă și voluntară. Și care își dovedește hibele exact în perioadele de criză, ca acum, când un jurnalist veritabil trebuie să nu cedeze nici populismului, nici febrei de moment și să facă strict ceea ce-i cere meseria: să relateze și să explice faptul imediat.
Un asemenea exemplu este, mai larg, tipul de campanie #mergemdupasistem, #statulcapturat, #huoborfasilor, un fel de luptă metafizică în care Sistemul acesta, inefabil, ubicuu, a devenit personajul cel mai real al zilei.
Bine, aceasta este teoria, distanța față cu practica, în contextul nostru, al dispariției jurnalismului clasic și a unei culturi redacționale, fiind exact cea pe care o deplângem.
Prin urmare, dacă aceasta este o consolare, cazul de față este cel mai benign exemplu de – horribile dictucorupție a eticii, standardelor și misiunii jurnalistice.
Et la boucle est ainsi bouclée – vorba Francezului!

București, 16 februarie 2017.