Mircea Stanescu

DESPRE CONGRESE ȘI FRONTURI ISTORICE

Sursa: http://cnir.conference.ubbcluj.ro/
Disputa legată de spusele rectorului Universității Babeș-Bolyai la deschiderea Congresului Național al Istoricilor Români (Cluj, 25–28 august 2016)[1], în care se pune atâta patos pro și contra, ia o turnură aporetică de parcă ar fi Cearta Universaliilor. Iar în varianta tabloidă capătă imaginea unui scandal între vedete: Ioan–Aurel Pop versus Lucian Boia & Neagu Djuvara.
Discursul rectorului este, în esență, o pledoarie legitimă pentru istorie și studiul ei în școală[2]. Disputa arată însă mai clar ceea ce se știe prea bine dar, într-un fel explicabil, este greu de acceptat, căci pune o problemă de identitate: anume că noi, istoricii din România, nu suntem o breaslă, că nu există nici un dialog (exceptând poate pe cel al surzilor) și că un congres ne mai lipsea (precum chelului tichia de mărgăritare).
Prestigiul unei discipline nu se stabilește prin decret, prin ukaz, ci printr-un exercițiu responsabil. Or noi (chiar dacă nu toți) am făcut prea adesea din Istorie – și aici vom folosi niște cuvinte tari – o afacere, o învârteală ori, mai grav, o prostituată ideologic.
Cât despre generațiile recente, orice nume le-ai da și oricum le-ai considera, degeaba le iei de sus, dacă nu ești capabil să intri în dialog cu ele, să cauți să le stârnești interesul pentru o disciplină practic moartă. Altfel, în ciuda a ceea ce declari, sincer au ba, nu vei face decât să perpetuezi neînțelegerile, să accentuezi clivajele, faliile din societate.
Desigur, Facebook, forumurile de pe Internet nu sunt un mediu de dialog – ci mai degrabă unul în care oamenii se autoconfirmă sau sfârșesc prin a se înjura ca la ușa cortului – dar dacă altul n-au, ei se vor mulțumi în Capitalism, la fel ca în Comunism, și cu un surogat, un nechezol de discuție.
Răul nostru este mai extins, mai profund, or pentru a-l diagnostica, un prim pas ar fi ca noi, istoricii, să ne uităm în oglindă și să căutăm să abandonăm niște clișee, începând cu cele despre noi înșine. Altfel, vom continua să lărgim tagma pescuitorilor în ape tulburi...
Dar să abandonăm aceste cvasiutopii pentru a vedea care au fost reacțiile.
Manifestarea a avut ca pivot Academia și institutele ei.
„Antifasciștii (gruparea Ioanid) au boicotat evenimentul.
„Anticomuniștii antifasciști (gruparea Tismăneanu), la fel.
După ce a comunicat sarcina boicotării manifestării, șeful Falangei Antifasciste a luat însă din nou cuvântul pentru a transmite orientări chiar în timpul desfășurării ei, ceea ce însemnă că treaba merge cu adevărat prost[3].
Apoi, dacă subiectul n-ar fi trist, ba chiar de-a dreptul tragic, poziția lui dom’ director – în „calitate strict personală, desigur – ar fi comică. Între altele, el vorbește despre funie-în-casa-spânzuratului, anume „Istoria, în percepte (subl. n.) ideologice. Apropo, „percept (termen care apare de trei ori în text) este o expresie agramată, inexistentă în Limba Română, emițătorul voind să spună „precept. Dar trecând peste acest limbaj de caralii și serios vorbind, nici „frontul istoric autohton, nici „frontul antifascist nu dădeau, nu dau prea multe parale pe ideologie, căci ea n-a fost, nu este decât un simplu vehicul.
Încă, înțelegem că șeful se folosește de bietul Jean Ancel, căruia îi ridică o statuie de militant pe frontul istoriografic, pentru a le mai da autohtonilor câteva lovituri la țurloaie, însă sfârșește în mod neglijent prin a face un și mai mare deserviciu memoriei sale (și cauzei), arătând involuntar cât de implicat a fost în acest contencios politico-istoriografic israeliano-român. C-așa-i jocul oglinzilor!...
În fine, nici o glumă nu poate egala umorul istoric involuntar al următoarei concluzii, care este antologică:

Ca şi alte ţări comuniste (a se vedea cazurile URSS, Bulgaria şi RDG), regimul de la Bucureşti (al lui Ceaușescu – n. n.) se fasciza ideologic, începînd să aibă trăsături comune cu național-socialismul (subl. n.).

Aceasta a fost varianta „antifascistă.
Iat-o și pe cea „anticomunist-antifascistă (sau invers):

În același timp, ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii și obsesii ale extremei drepte, se constituia într-un sincretism sui generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist (subl. n.)[4].

NOTE





București, 1 septembrie 2016.

ROMÂNIA ȘI PROGRAMUL DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA „ANTISEMITISMULUI“

În condițiile în care anul acesta România a preluat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului, în perioada 23–26 mai 2016 la București a avut loc reuniunea sa plenară.
Cu acel prilej a fost adoptată o definiție politică de lucru („nelegală) cu privire la antisemitism. Pentru că nu există o traducere oficială a documentului, vom cita originalul în limba engleză:

Antisemitism is a certain perception of Jews, which may be expressed as hatred toward Jews. Rhetorical and physical manifestations of antisemitism are directed toward Jewish or non-Jewish individuals and/or their property, toward Jewish community institutions and religious facilities.

Îngrijorătoare nu este atât definiția, ci „ghidul de lucru, prin care sunt date exemple și, în special, adagiul orwellian: but are not limited to. Iar acolo au fost inserate, între altele, trimiteri la Statul Israel de tipul:

Manifestations might include the targeting of the state of Israel, conceived as a Jewish collectivity.

Apoi, este introdusă o nuanță importantă, pentru a fi atenuată la rândul ei:

However, criticism of Israel similar to that leveled against any other country cannot be regarded as antisemitic.

Și în continuare:

Accusing the Jews as a people, or Israel as a state, of inventing or exaggerating the Holocaust.

Denying the Jewish people their right to self-determination, e.g., by claiming that the existence of a State of Israel is a racist endeavor.

Accusing Jewish citizens of being more loyal to Israel, or to the alleged priorities of Jews worldwide, than to the interests of their own nations.

Drawing comparisons of contemporary Israeli policy to that of the Nazis[1].

Prin urmare, documentul este marcat de grija de a menaja Statul Israel de critica legitimă cu privire la instrumentalizarea Șoahului și tratamentul inuman aplicat palestinienilor în Teritoriile Ocupate, și prin respingerea oricărei comparații cu situații istorice sau actuale similare. Or toate acestea sunt considerate forme de antisemitism.
În fapt, Klaus Iohannis anunțase încă din timpul vizitei sale în Israel (martie 2016) că:

România va trata în modul cel mai responsabil cu putință și cu mare onoare această sarcină, pentru îndeplinirea căreia vom coopera îndeaproape cu Israelul[2].

Pe 7 iulie a.c., Președintele a primit o delegație a Comitetului Evreiesc American (American Jewish Comitee – AJC), o influentă organizație specializată în instrumentalizarea holocaustului și lobby pentru Statul Israel, condusă de David Harris și rabinul Andrew Backer.
Iată declarația de presă publicată cu acel prilej:

Partea română a reiterat ideea că România are nevoie de o structură educațională instituționalizată care să furnizeze cursuri de pregătire pe tema Holocaustului şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, rasismului (subl. n.) pentru funcționari, oameni politici, diplomați, precum şi pentru personalul din instituţiile publice. O astfel de formulă educaţională va contribui semnificativ în procesul de anihilare a formelor incipiente de ură, discriminare, violenţă[3].

După cum am văzut cu alt prilej, România are ambiția să devină un centru regional de combatere a „antisemitismului, discriminării și xenofobiei, în parteneriat cu SUA, dar în principal cu Israelul, fapt care arată că aceste chestiuni sunt integrate (practic, menținute) viziunii sale strategice și de securitate, fiind considerate chestiuni de politică externă[4].
În fapt, această nouă „pregătire politico-ideologică a cadrelor a început deja.
Spre exemplu, Institutul Național al Magistraturii (INM) a introdus în programul de formare continuă a judecătorilor și procurorilor pe anul 2016 tema „Combaterea fascismului, rasismului, xenofobiei și a cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, pentru a fi abordată în parteneriat cu Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de coordonator național al președinției române a International Holocaust Rememberence Alliance – IHRA. Scopul declarat este „realizarea unei analize și înțelegeri profunde (sic!) a legislației române în domeniu, prin „formatori ai Institutului Naţional al Magistraturii și/sau de specialiști străini în materie[5].
Astfel, prin Hotărârea nr. 8/28.04.2016, Consiliul Științific al INM a aprobat „folosirea în mod excepțional“, la conferința cu tema indicată, a următorilor „specialiști: Adrian Mihai Cioflâncă (cercetător științific gr. III la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România), Mihai Chioveanu (profesor universitar, prodecanul Facultății de Științe Politice a Universității din București), Felicia Waldman (conferențiar universitar, coordonatoarea masteratului de cultură și civilizație ebraică de la Universitatea din București, Facultate de Litere și a Centrului de Studii Ebraice Goldstein Goren), Noa Barbara Mkayton (Yad Vashem, Israel, Head of the Desk for German Speaking Countries International School for Holocaust Studies) și Aleš Gião Hanek (Hate Crime Officer, OSCE Office for Democratic Institutions and Human Rights – ODIHR, Varșovia)[6].
Astfel, pe 9 iunie a avut loc întâlnirea programată, la care însă Felicia Waldman nu a mai participat[7].
Trei concluzii și mai multe întrebări:
1) Ordinea nefirească a lucrurilor este cea indicată de Președinte în cursul întrevederii cu liderii AJC: „studierea Holocaustului, combaterea antisemitismului, xenofobiei, rasismului.
Ordinea firească ar fi următoarea: combaterea rasismului (antisemitismului, islamofobiei, antițigănismului), a xenofobiei și studierea exterminării evreilor, țiganilor și a criminalității comuniste, totul ca parte a educației democratice și fără directive ori voluntarisme ideologice.
2) Credem că cetățenii români ar merita să fie informați asupra motivelor pentru care România remite în mod nepermis Israelului (și SUA), fie și în parte, sarcina educației legate de Șoah și de combaterea antisemitismului și a xenofobiei. Apoi, să li se spună de ce tema nu este una de politică internă, legată de educația cetățenească, ci în principal de politică externă, integrată chestiunilor strategice și de securitate. Care sunt obiectivele și care este câștigul scontat? Sau nu este nici un câștig, iar țara noastră o face numai pentru a fi pe plac partenerilor externi, pentru a evita astfel să fie izolată pe plan internațional?
3) Aflăm din presă că Ioanid, șeful grupării „antifasciste (în text: „istoricul român Radu Ioanid), a predat și el la Colegiul Național de Apărare, o instituție care s-a ilustrat prin punerea sub umbrela studiilor de securitate a imposturii academice celei mai crase[8]. Desigur, publicația respectivă nu ne spune nici cum, nici de ce, pentru că dacă ar cuteza și-ar da foc la valiza diplomatică. Ar fi însă „de interes public ca autoritățile române să explice modul în care un istoric american specializat în holocaust ajunge să „educe pe liderii României.
În fine, cu cât noul program politic memorial prezidențial tinde să se contureze, cu atât mai mult părăsește terenul realităților și basculează în ideologie. Rămâne de văzut cum va evolua, însă date fiind antecedentele – cel comunist, dar și cele postcomuniste – este de presupus că pe măsură ce va fi mai apăsat, mai imperativ, va fi acompaniat de ficțiunea de rigoare, sfârșind prin a se învârti în gol. Dar cel mai îngrijorător lucru nu este că se va dovedi inutil scopului declarat, atâta vreme cât rasismul, antisemitismul și xenofobia nu înregistrează cote ridicate în România, ci că va genera efecte de bumerang.

NOTE






[7] Agenda se găsește la adresa: http://www.inm-lex.ro/displaypage.php?p=161&d=1387.


București, 12 iulie 2016.

PREȘEDINTELE, MUZEUL COMUNISMULUI ȘI POLITICA

Cu ocazia vizitei la București a Președintelui Republicii Federale Germane, Joachim Gauck, pe 20 iunie a.c., în cadrul conferinței comune de presă, Klaus Iohannis a spus următoarele:

Doresc să subliniez faptul că această vizită are o simbolică aparte. Preşedintele Gauck este o personalitate de referinţă pentru revoluţia anti-comunistă din Republica Democrată Germană şi reunificarea Germaniei. În acelaşi timp, este şi un vechi prieten al României, fiind binecunoscut interesul său autentic pentru procesul de transformare post-comunistă din ţara noastră.
De aceea, am discutat şi importanţa asumării trecutului la nivelul societăţii. În acest context, i-am vorbit despre intenția mea de a înființa cât mai curând la București un Muzeu Naţional al Comunismului. Este o iniţiativă care oglindeşte responsabilitatea noastră ca națiune și hotărârea fermă de a nu uita.
Eforturile statului german în privința păstrării memoriei experiențelor totalitare pe care le-a parcurs în secolul XX constituie un veritabil model. În consecință, sprijinul german în această materie ne-ar fi de un real folos și, de aceea, l-am rugat pe Președintele Gauck, cunoscând contribuția sa valoroasă în acest domeniu, să susțină schimbul de experiență și să ne ofere expertiza germană.
Ne dorim un muzeu construit după cele mai înalte standarde, care să devină o instituție de educație și de amintire[1].

Să traducem, în context, aceste aserțiuni.
Președintele Republicii (prin consilierul său Andrei Muraru) a profitat de vizita lui Gauck pentru a reafirma preluarea inițiativei Muzeului. În fapt, el vrea să scoată proiectul din ograda IICCMER (cel puțin în configurația actuală), a AFDPR și a fundației lui Emil Constantinescu, cu toții prea legați de PSD, și care se manifestă de multă vreme în această direcție.
Nu se înțelege însă, local, cu cine vrea să îl pună în practică, întrucât, dacă Memorialul Sighet nu se poate arăta binevoitor, poate rămâne indiferent, ceilalți actori se vor constitui în opoziție.
Nu vom reaminti, apoi, animozitățile dintre Muraru și restul „anticomuniștilor, premisă care, dacă ar reprezenta criteriul unic în decizia politică, ar presupune încredințarea proiectului institutului lui Alexandru Florian (în fapt, al lui Ioanid–Shafir).
Mai mult, perspectiva întoarcerii la guvernare a PDS, la sfârșitul anului, nu dă nici o șansă de realizare acestei inițiative în direcția dorită de Cotroceni.
Prin urmare, rămâne ca ea să fie, din motive de anticomunism de campanie, cal de bătaie pentru alegerile generale.
În fine, două vorbe despre „expertiza germană.
Dincolo de „limba de lemn, ar fi de spus că politicile memoriale duse în ultima vreme de Fundația Konrad Adenauer, structura de profil a Germaniei Federale în România și Basarabia, sunt mai degrabă bizare. Exemple: maniera în care fostul premier Ponta l-a amestecat pe Sven–Joachim Irmer în numirea președintelui IICCMER, Radu Preda[2] sau susținerea financiară constantă a SRL-ului lui Alin Mureșan (și director general al IICCMER)[3].
În concluzie, suntem dintre cei care cred că nu putem ieși singuri din acest marasm, apoi, că soluțiile la problemele lumii actuale sunt cooperarea, interdependența. Dar dacă experiența trecută, prezentă, arată ca cea de mai sus, ar fi necesar mai întâi un răspuns la întrebarea: de ce avem nevoie de alții, dacă putem strica lucrurile și singuri? Pentru bani, spre a da o aură de credibilitate unor acțiuni nu doar neconvingătoare, ci îndoielnice? Bine, dar altceva?...

NOTE


[3] Cf., de pildă, Școala de vară organizată împreună cu afaceriștii care dețin ceea ce a mai rămas din închisoarea Pitești, http://istoriecontemporana.ro/ro/eveniment/de-5-ani-facem-istorie-%C3%AEmpreun%C4%83-vino-la-%C8%99coala-de-var%C4%83-fenomenul-pite%C8%99ti.

București, 29 iunie 2016.

DIN NOU DESPRE „MARELE JAF“ DIN 1959

Pe 14 iunie a.c. în sala Rectoratului Universității București a avut loc dezbaterea cu titlul „Dezvrăjirea comunismului. Afacerea Marelui Jaf de la Banca de Stat (1959), iar Revista „22 a publicat câteva dintre punctele de vedere ale participanților.
Vladimir Tismăneanu:
„Concluzia mea provizorie: întâi a fost scris scenariul, pe urmă a fost mis en ouevre [oeuvre], cu «actorii» desemnați să servească, sub teribile presiuni psihologice și, probabil, fizice, scopurile a ceea ce marea istorică Annie Kriegel a numit, scriind despre procesele-spectacol din «democrațiile populare», pedagogia infernală.“ (cf. http://revista22.ro/70254291/marele-jaf-i-pedagogia-infernal.html)
Mădălin Hodor:
„În acest context, marcat de o puternică psihoză a unei iminente catastrofe care urma să se producă pentru toţi evreii din RPR, eroii noştri (banda Ioanid), care în acea perioadă erau în căutarea a unei vieţi noi şi a unui nou ideal şi care plănuiau şi ei să plece din ţară, au îmbrăţişat deschis lupta pentru Aliyah. Aceşti oameni, a căror biografie era dincolo de orice dubii ex-cepţională şi care tocmai trecuseră prin etapa dezvrăjirii de comunism, au primit cadou «un nou ţel» şi s-au «re-radicalizat».“ (cf. http://revista22.ro/70254420/marele-jaf-vrful-aisbergului.html)
Concluzia lui Tismăneanu, care are meritul de a exclude din discuție aderența sionistă a autorilor atacului, și care are ca motiv de inspirație convingerea familiei Obedeanu, este la fel de spectaculoasă ca jaful, dar nu se bazează pe probe empirice. Paradoxal, Hodor de la CNSAS, ale cărui articole ne par documentate, istorice, este cel mai ideologizat, iar Mihai Demetriade, tot de la CNSAS, cu discursul cel mai găunos, este cel mai prudent și rămâne pe terenul faptelor (cf. http://revista22.ro/70254290/radiografia-unui-hold-up.html).
Este remarcabilă, apoi – ba chiar demnă de o cauză mai bună – tentativa „antifasciștilor“ (fie ei anticomuniști ori pur-și-simplu) de a transforma un act de banditism ordinar într-unul de eroism politic.
Or o asemenea teză, fie că invocă motivații sioniste, fie că apreciază atacul drept o înscenare a Securității, nu rezistă la un examen sumar. În primul caz pentru că direcția aleasă de atacatori este una de grup, dar în esență nepolitică (un fapt empiric), iar în cazul secund pentru că nu este inteligibil cum Miliția și Securitatea ar fi alergat timp de două luni după autori (și acesta un fapt empiric) dacă Securitatea ar fi fost instigatoarea, fără a mai vorbi de faptul că este de neimaginat cum însuși fostul șef al Miliției Judiciare, Alexandru (Lică) Ioanid, participant la jaf, s-ar fi pretat la un asemenea scenariu.
Așa se întâmplă însă întotdeauna când terenul faptelor este părăsit în favoarea ideologiei.
În fapt, fără alte dovezi contrare, care nu au apărut până acum și probabil că nici nu au cum să apară, deci este practic inutil să le cauți – pentru a schimba oarecum registrul, precum ordinul lui Ion Antonescu de a începe Pogromul de la Iași, căutat de Radu Ioanid! – grupul banditesc al comuniștilor dezabuzați miza pe priceperea sa în materie, ca și pe capacitatea de a înșela ancheta, deci de a scăpa neprins.
Numai că în Securitate nu toți erau cretini (sau dacă erau, nu tot timpul!) și cineva le-a recunoscut modul de operare, stilul, în speță al lui Igor Sevianu (în filmul lui Alexandru Solomon: „un general de Securitate care refuză să vorbească tocmai pentru că a fost coleg cu ei“, nenumit, în fapt, Hristache Zambetti). De altfel, ca între bandiți...
Vom încheia cu o referință la filmul documentar al lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist (România / Franța, 2004), din care vom și cita (cf. https://www.youtube.com/watch?v=VI_mncoGJ8M). Desigur, în această poveste sunt multe minciuni, dar de alt tip decât cel care crede autorul.
Gheorghe Enoiu:

Nu a rezultat... Uite ce e: pân-oi muri o spun, că nu a strâns bani pentru nici o... Au strâns bani ca să fugă!

Și o chestiune de limbaj: nu credem că termenul „dezvărăjire (o traducere a franțuzescului désenchantement) este potrivit în context, căci vag, pentru procesul mental prin care au trecut autorii jafului, termenii tari fiind „decepție, „deziluzie, „dezabuzare; iar dacă îl folosești, nu comunismul este cel care se „dezvrăjește, ci persoane sau grupuri. Apoi, a numi acest caz „afacere reprezintă un nefericit calc francez (affaire judiciaire), căci în limba română termenul nu are decât o semnificație economică, ce exclude discuția politică, juridică, ideologică dorită. În fine, efectul general este opus intențiilor: nu elucidarea, ci întreținerea misterului – ca să nu spunem chiar a „vrajei“ – cu privire la acest subiect istoric.

Târgoviște, 24 iunie 2016.

DESPRE GRUPUL „LSeniori“ ȘI POSIBILELE UTILIZĂRI

© Mircea Stănescu
Există pe Facebook, a fost creat de Antonie Popescu, cel care m-a introdus acolo și pe mine, și reunește reprezentanți ai Ligii Studenților din anii 1990.
Am fost reprezentant al Ligii de la Facultatea de Filosofie în 1993–1994, după Daniel Oghină și Cătălin Avramescu, în perioada 1989–1993.
Explicabil, după măcelul din Piața Universității, din 13–15 iunie 1990, Liga Mare a avut o activitate redusă și așa a rămas până în 1993, când am participat la o adunare generală a Ligii de la Universitate, în Aula Facultății de Drept, convocată de colegii de la Facultatea de Istorie (între ei Bogdan Antoniu): era vorba despre niște malversațiuni ale conducerii de atunci. Cei aflați la butoane și-au apărat energic interesele – știu cine au fost actorii principali, rețin apoi perfect un grup agresiv de la Facultatea de Fizică – iar ceilalți am rămas minoritari și, la sfârșit, ne-am retras.
În perioada 1993–1994, noi, cei de la Filosofie, nu am mai participat la nici o acțiune a Ligii Universității București, care devenise nu doar o copie palidă a celei de dinainte, ci cu totul altceva.
Prin urmare, nu am participat la discuții nici în urmă cu vreun an de zile, când a fost reluată cumva istoria acelor ani prin acest grup de Facebook. Am urmărit însă schimburile de mesaje și, în diagonală, disputele politice și para- recente, renăscute în preajma comemorării barbariei din 13–15 iunie 1990.
Ce-aș mai putea spune?
Rolul nostru, ca actori ai acelor ani, ar fi nu atât să ne dăm de rotunzi ca „seniori, ca „directori de opinie – nu cred că suntem nici una, nici alta – ci să spunem adevărul. Iar adevărul văzut de mine în legătură cu Liga Mare – și nu am pretenția nici că-l dețin integral, nici că-i singurul – acesta este.

Legenda fotografiei: manifestație din ianuarie 1990, în Piața Universității, care are în centru studenți de la Facultatea de Filosofie din București. Fotografia îmi aparține și îl are ca autor pe colegul Răzvan Milca.

București, 20 iunie 2016.


DESPRE ȘANTAJUL CU DOSARELE SECURITĂȚII

Pagina artistului video Ekim Zafer Acun
George Damian la subiect:

Eu vreau ca șantajul politic să fie eliminat.


Și o opinie proprie, în acord.
Punctul de vedere este interesant, mai mult, important pentru o dezbatere care, din păcate, nu va avea loc, căci situația prezentă convine prea multor actori.
În opinia noastră, ne îndepărtăm însă de centrul fierbinte al subiectului.
Întâi, ar fi de spus că CNSAS și oamenii care o populează nu fac doar lucruri proaste, blamabile, și nici toți și nici tot timpul, căci ar fi o versiune cu totul simplistă a realității. Dar nu despre aceasta este vorba.
S-a spus că rolul CNSAS este să asigure o gestiune legală a acestor dosare, tocmai pentru a le scoate din sfera șantajului, a proastei utilizări, constituindu-se într-un mediu neutru.
Ca să coborâm cu picioarele pe pământ, știm că nu a fost niciodată așa, prin urmare, nu ar exista decât două soluții logice: ori desființezi instituția și apoi faci ceva de genul indicat de George Damian, acționând conform premisei: de ce am avea nevoie de ea dacă șantajele continuă, ori o determini să funcționeze în parametrii legii de bază.
Cum sugeram, și pentru motive pe care nu le-am putea expune aici pentru că sunt prea extinse, ne îndoim că se va întâmpla vreuna dintre cele două situații. În consecință, cel mai probabil ne vom târî cu acestă instituție așa cum arată acum. În plus, pentru a arunca o privire asupra contextului, ea este departe de a fi singura de acest tip.
Dar dincolo de lamentațiile de tip Casandra, CNSAS este un filtru care, deși interesat acum, ar fi de dorit să fie presat de cetățeni să aplice, și să respecte, legea.
Un alt filtru este presa: dacă „demascările, șantajele despre care vorbim apar în presă, și cu atât mai mult într-un cotidian central, național, transnațional, înseamnă că este ceva putred și în legătură cu misiunea, standardele, cultura și valorile redacției respective (ce vorbe mari, nu-i așa?), și ale altora care le rostogolesc.
Ar mai fi de spus că semnele de întrebare sunt legitime cu privire la oricine, și mai ales la politicieni sau la persoane care doresc să devină așa ceva. Dar de aici și până la „demascări mizerabile, de presă și/sau CNSAS, este o distanță foarte lungă.
Încă, nu credem deloc că aici avem un „caz Munteanu“ (până la urmă noi vom afla ce conțin cu adevărat dosarele lui), ci un „caz CNSAS (și un „caz de presă), întrucât o instituție a cărei misiune constă în a fi un mediator în procesul de înțelegere a trecutului comunist, ca să nu mai vorbim de reconcilierea cu el, se transformă într-un actor politic suspect. Iar cei care se pretează la așa ceva au nume, și acestea trebuie, de asemenea, cunoscute.
Prin urmare, avem toate instituțiile și filtrele posibile, numai că funcționarea lor este defectuoasă și va rămâne astfel atâta vreme cât angajaților lor și cetățenilor le va păsa așa de puțin.
În concluzie, fără o altă atitudine, și mai ales fără un alt tip de comportament, vom continua să rămânem cu toții captivi acestui cerc vicios în care raporturile de putere fac legea și prosperă persoane dubioase.

București, 11 iunie 2016.

CIOFLÂNCĂ DE LA C.N.S.A.S. LOVEȘTE DIN NOU?

0. Ieri, 7 iunie 2016, ziarul pornografic „Adevărul, aflat sub influența șefului grupării „antifasciste, Radu Ioanid, a reluat „demascarea lui Marian Munteanu, începută în campania electorală de la locale[1].


1.0. Autoarea este Ramona Ursu, o jurnalistă ale cărei pendulări între național-comunismul cenaclist[2] și „antifascism se înțeleg mai bine dacă-i citim prezentarea de la gazetă:

În octombrie 2010, a început cea mai frumaosă (sic!) experienţă, la Chişinău. Aici a format echipa „Adevărul Moldova (re-sic!). Timp de opt luni, a fost redactor-şef la singurul ziar naţional al unui trust românesc de presă de peste Prut. Ramona crede că echipa de la Chişinău este cel mai frumos vis împlinit al ei (re-re-sic!). Din iunie 2011, timp de zece luni, s-a alăturat redacţiei „Adevărul de la Bucureşti, unde a fost, pe rând, redactor-şef adjunct la „Adevărul de Seară şi, apoi, la ediţiile locale ale ziarului-mamă. Din 2010 scrie şi editoriale pentru „Adevărul. Despre Ramona se spune că îi însufleţeşte pe ceilalţi. Ea crede doar că are datoria să îi facă pe toţi să viseze (re-re-re-sic!). De ce? Pentru că, până acum, viaţa i-a îndeplinit ei toate visele măreţe (re-re-re-re-sic!)[3].

2.0. Dar să o lăsăm pe Ramona, cea care, din teatrul de operațiuni ne îndemna, asemeni bardului ceaușist, „să ne iubim pe tunuri, ca să vedem cum ne îmboldește acum să visăm. Nu ne vom ocupa însă de dânsa, căci executanții nu prezintă decât un interes marginal.


3.0. Lunga compoziție, despre veracitatea informațiilor căreia nu ne putem pronunța, este plină de detalii, se spune, din dosarul de la Securitate al lui Munteanu.
3.1. Am spus, am repetat, reluăm: în materie de dosare ale Securității nu ne spunem opinia decât dacă le vedem cu ochii proprii (eventual stăm de vorbă și cu omul respectiv), cazul de față, o manipulare și dezinformare certă, fiind complet exclus.
4.0. Mai întâi, dacă era ceva teribil acolo, Securitatea postrevoluționară l-ar fi „compromis demult.
5.0. Dacă ar fi să acordăm însă conținutului un aer de credibilitate, am spune:
5.1. Cu cele povestite acolo, Munteanu nici n-ar ajunge în instanță pentru a i se stabili (sau respinge) calitatea de colaborator al Securității, căci cazul său nu ar trece de Colegiu; iar dacă ar trece, ar obține, cu certitudine, o hârtie de „necolaborare cu Securitatea ca poliție politică, întrucât conținutul relatat este, măsurat cu criteriile instanțelor, banal, benign.
5.2. Agenții acestei acțiuni-sub-acoperire, de „demascare a „turnătorului Munteanu, știu foarte bine acest lucru, iată motivul pentru care au scurs informațiile în foaia în chestie, pentru a-l distruge nu legal, ci moral.
5.3. Informați prompt de existența unui dosar pe numele său, în timpul campaniei electorale agenți ai fantomaticei „societăți civile, ba chiar și Partidul Liberal, au depus la CNSAS cereri de verificare a pe atunci candidatului liberal la Primăria Capitalei. Să ne mai întrebăm de ce instituția care gestionează dosarele Securității nu a asigurat un acces și o analiză neutră a acestor informații, comportându-se ca un agent politic? Este inutil, căci aceasta este o practică curentă, iar singura întrebare ar fi doar, în acest caz: în slujba cui?
5.4. În ciuda a ceea ce afirmă ziariștii patriei, care se dau rotunzi vorbind despre „surse din CNSAS, „informațiile de acolo nu se scurg dinspre corpul analitic al instituției (vom povesti, poate, altădată ce ar risca), ci numai de la membrii Colegiului, un organism politic a cărui menire este să rămână politizat, în care, când fiecare nu face decât ce-l taie capul, conform propriei agende, componenții săi cooperează după maxima: „nu-l dau pe-al tău, nu-l dai pe-al meu, pupându-se, desigur, cu muci, pentru ca în secunda următoare să înceapă să se certe între ei ca la ușa cortului.
5.5. Parte interesată în acest caz pare să fie (ați observat, desigur, rezerva… științifică) Cioflâncă, cel care s-a ilustrat și în trecut prin „demascareaaltor „fasciști precum: Valeriu Gafencu (manu propria), Ion Șiugariu, Vintilă Horia (prin Institutul Wiesel, prin Ministerul de Externe) sau Eugenio Coșeriu (prin Lucian Năstasă–Kovacs, o altă minune a lumii de la Cluj, din gruparea Ioanid–Shafir)[4].


5.5.1. Desigur, producțiile și acțiunile lui Cioflâncă întrețin cu istoria și memoria o legătură precară și perversă, dat fiind că istoria este o disciplină explicativă, analitică, ce are la bază o etică, iar nu un ansamblu de tehnici de „demascare, la fel cum memoria pe care el o propagă (și despre care crede iluzoriu că ar servi victimelor criminalității antonesciene / legionare / naziste) este mai degrabă un exemplu de antimemorie.
5.5.2. La fel, acest tovarăș-de-tip-nou nu are nici o legătură cu misiunea – legală, normală (să mai spunem: morală?) – a instituției numite CNSAS. Dar cum el nu este singurul de acolo, așa îl avem și cu el defilăm.
6.0. Nu vi se pare probat că Cioflâncă este sursa „demascării? Dar nu-i nimic, căci, vorba lui Soljenițîn, așteptăm să ne probeze chiar el că nu este.
6.1. Mai mult, știe și singur cum să o facă: prin declanșarea unei anchete interne a CNSAS care să lămurească maniera în care informațiile (dacă despre așa ceva este vorba), au ajuns la foaia pornografică „Adevărul și prin comunicarea către cetățeni, în slujba cărora se află, a rezultatului ei. Cel puțin așa fac instituțiile care funcționează democratic.
În rest, Salam Alecu!

P.S.: Între timp, Munteanu a avut o reacție, care este demnă de toată atenția[5].

NOTE






București, 8 iunie 2016.