Mircea Stanescu

O PRIMĂ ISTORIE A SPIONAJULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA

Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), cuvânt-înainte de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Corint, 2017, 604 p.

În cele ce urmează nu vom face o recenzie-standard a cărții, ci ceva mai lejer, vom trascrie câteva simple note de lectură situate într-o grilă selectivă care va urma oarecum aleator firul narativ al cărții. Și aceasta pentru că, paradoxal, într-un domeniu precum cel al spionajului, în care jocul oglinzilor este regula, subiectivitatea este preferabilă empirismului și tehnicismului sec inerente.
Scopul nostru nu va fi nici de a situa lucrarea autorului în contextul istoriografic românesc – demers inutil, atâta vreme cât ea reprezintă, la 27 de ani de la căderea regimului comunist, primul studiu academic ce analizează subiectul pe întreaga perioadă – ci de a fixa atenția asupra unei lucrări așteptate, necesare, care constituie o primă tentativă de a trata subiectul într-o manieră detașată, echilibrată, globală.
Lucrarea se deosebește net de alte demersuri, precum ale lui Ion Mihai Pacepa, Mihai Pelin sau Cristian Troncotă, ale căror intenții de reabilitare a spionajului comunist românesc și/sau a propriilor persoane sunt străverzii, și care la o analiză factuală se dovedesc cu ușurință a se integra unor acțiuni de tip „perdea de fum[1].
Autorul se apleacă cu modestie asupra temei, evită cu program ipotezele și explicațiile hazardate, și stăruie asupra faptelor, în principal pe baza informației furnizate de documentele de arhivă.
Iată mai întâi două exemple al căror umor intrinsec este de cea mai bună calitate.

Astfel, un locotenent major, lucrător operativ la rezidența din Londra [la mijlocul anilor 1950] (...) Fiind întrebat de unul dintre subalterni ce probleme erau prioritare, ofițerul român i-a cerut „să aducă formula prin care s-ar putea înlătura ceața de deasupra Londrei. (p. 62)

Am putea spune că respectivul ofițer s-a păstrat, totuși, în limite raționale, de vreme ce nu i-a ordonat subordonatului să-i aducă luna de pe cer.
În 1972 Securitatea externă (DGIE) își schimbă denumirea în Departamentul de Informații Externe. Conform lui Pacepa, la originea decretului a stat dorința sa și a lui Nicolae Doicaru (șeful organului) de a instaura „legalitatea socialistă în domeniul spionajului.
Respectând contextul și proporțiile, se petrecea ceva cam ca în prezent, ca să zicem așa.
Florian Banu comentează episodul cu umor:

Evident, potrivit lui Pacepa, Ceaușescu era împotriva unei astfel de „legalizări, de vreme ce trebuia dusă o vastă muncă de persuasiune pentru a-l aduce „pe calea cea bună, singurii care nu se puteau odihni noaptea de grija încălcării Consituției fiind el și Doicaru. (p. 78)

Alături de cazurile amintite, vom mai indica un exemplu de utilizare de către autor a acestei metode nestandard de expunere permisă în istorie – de altfel, una dintre puținele, dar nu la îndemâna tuturor – ironia:

La ora la care generalul locotenent Ion Mihai Pacepa o ștergea „englezește din camera sa de la hotelul „Intercontinental din Köln, undeva, în București, un proaspăt doctor în istorie reflecta asupra evoluției mișcării muncitorești din Oltenia, fără a-i trece o clipă prin minte că, în scurt timp, moirele îl vor smulge din brațele muzei Clio, redându-l unui destin de care încercase, cu disperare, să fugă – spionajul! Numele său era el însuși de inspirație istorică: Romus Dima [nota 91].
[nota 91] Nu avem nicio îndoială că părinții săi au avut în vedere fie numele Romulus, legendarul întemeietor al Romei, fie pe cel al lui Remus, dar printr-o nefericită neatenție (a lor sau a notarului din sat), a avut loc o „fuziune (întâlnită și la case mai mari!) între numele celor doi frați latini, Romulus și Remus. (pp. 197198 și 571)

Iată în continuare un episod care introduce în ecuație și istoria Arhivelor Naționale.
La începutul anilor 1960 Securitatea a renunțat la practica trimiterii în URSS pentru cadrele spionajului extern, iar în aprilieiulie 1963 a organizat prima școală de cadre a DIE:

Primii cursanți au fost chiar ofițerii trimiși spre instruire în URSS, în seria octombrie 1962 – mai 1963. Reveniți în țară, aceștia au trecut printr-o altă etapă de pregătire în cadrul noii școli, care funcționa provizoriu într-o clădire amplasată vizavi de Piața Gorjului. (p. 266)

La locul indicat există două clădiri, arhitectură model sovietic de la începutul anilor 1950 (de bună calitate, dar care necesită, la fel ca moștenirea teribilă, o grabnică reabilitare), dintre care una este astăzi sediul Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naționale (sau, altfel spus, locul nostru de muncă), iar cealaltă sediul Direcției Generale pentru Protecția Martorilor (anterior Facultatea de Arhivistică). Clădirea noastră a fost sediul Filajului Securității.
De altfel, Arhivele au fost pe toată perioada regimului comunist în „contact operativ cu Internele, fiind, pe lângă funcțiunea lor de bază de „gardian al secretelor, un fel de „batalion disciplinar sau, în altă versiune, „cimitir al elefanților: Valerian Bucikov (spion sovietic, șeful Gărzii lui Gheorghiu–Dej, al nomenklaturii) a fost directorul lor adjunct la începutul anilor 1960. Mai mult, instituția post-revoluționară a moștenit acest „activ de bază: până acum câțiva ani am avut chiar un angajat provenit din Filaj, cu care am preluat chiar noi de la Armată, în 2008, „fișele martor ale carnetelor membrilor de partid.
Cum am arătat deja, „secii (vorba lui Paul Goma) externi aveau un umor involuntar... criminal, iar acesta a rămas activ pe întreaga perioadă a regimului pe care instituția lor l-a servit.
Astfel, lui Noel Bernard i-au dat numele de cod „Șacalul, iar lui Henri Coandă... „Hera (pp. 374 și 388). Dacă în anii 1980 pe urma primului au trimis adevăratul Șacal (Carlos), în cazul din urmă „Baba-face-ouă ar fi o traducere cu adevărat potrivită!
Alte cazuri expuse de autor sunt complet ridicole: un „sec de-al nostru extern – „ofițer-instant pregătit după dezertarea lui Pacepa – a cumpărat, undeva în America de Sud, de la un emigrant român fost cercetător la Fundulea, un eșantion de semințe de floarea soarelui, chipurile subtilizate de la un institut american. Excelenta afacere a fost însă dezumflată de răspunsul primit de ofițer din Centrală:

mulțumim, dar nu avem nevoie de așa ceva. Semințele trimise de dvs. sunt furate de la noi de inginerul X, rămas ilegal în SUA și care a căutat să le vândă americanilor fără sorți de izbândă însă. (p. 439)

Dat fiind că furtul de hibrizi era o practică curentă în spionajul local, este foarte posibil ca în acest caz să se fi întâmplat exact ca în situația plagiatelor naționale prezente: hoțul furase un alt hoț!
Aici vom relata un episod similar, pe care îl cunoaștem din sursă directă.
La sfârșitul anilor 1980 la Scornicești, comună fruntașă pe țară în producția agrară, fie și doar pe hârtie, au sosit câteva combine bulgărești. Noi, frumoase – erau verzi! – le vedeam mai mult pe străzi decât pe câmpuri, de ziceai că scopul lor era să fie scoase la plimbare prin „centrul agroindustrial.
Cert este că alor noștri le-au plăcut foarte mult, drept pentru care una dintre ele a fost desfăcută bucată cu bucată, la SMA-ul din localitate, pentru a fi replicată în producție. Nu știm ce s-a ales de acțiune, dar singura întrebare ar fi acum: bulgarii, ei de unde vor fi furat-o, la rândul lor?
Pacepa este și el protagonistul mai multor episoade autobiografice umoristice, din care extragem unul:

În 1955, când am fost transferat în DIE, operațiunea „Moștenirea, sau „M, cum se numea jecmănirea emigranților, era deja o artă.

Florian Banu comentează ironic:

Potrivit acestei relatări, Occidentul gemea de români putred de bogați, care mureau ca-n vremea ciumei lui Caragea, dând de lucru „zilnic așa-zișilor ofițeri „M. (p. 598, nota 228)

În fine, o concluzie a autorului la galeria portretelor pe care le face șefilor spionajului extern comunist, pe care o reținem și noi pentru întreaga lucrare:

La urma urmei, conducerea spionajului românesc nu putea fi nici mai educată, nici mai profesionistă decât conducerea regimului pe care îl slujea! (p. 258)

Subscriem, deci. Apoi, ne veți ierta poate extrapolarea, ricanarea: dincolo de timp, de context, cam ca acum!...
Și o notă despre maniera de redactare a cărții. Lucrarea este împănată cu note: ale autorului (la sfârșit), ale coordonatorului ediției și redactorului (în subsol). Dacă cele ale autorului sunt necesare, judicioase, celelalte umflă inutil cartea, ba chiar o parazitează, căci ele țin, în cel mai bun caz, de o hiper-redactare, o hiper-îngrijire și, dacă adăugăm și cuvântul înainte, de o hiper-încadrare.

NOTE
[1] A se vedea, spre exemplu, studiul nostru în care am analizat cazul Carlos–Șacalul și altele asociate, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html. Pentru cazul Pelin a se vedea și René Al. de Flers, Radio Europa Liberă și exilul românesc, București, Editura Vestala, 2005.

București, 26 martie 2017.


FILMUL „VIITORUL“ (L’AVENIR)

de Mia Hansen–Løve (Franța, 2016)

În ciuda subiectului anunțat, este o peliculă simplă, directă, fără complicații intelectuale, cu temă socială, care istoric se situează în perioada prezidențiatului lui Sarkozy (vârful politicilor atlantiste din Franța).
Deși îi recunoaștem o anume măiestrie, artistic nu am fost impresionați, cu o excepție: momentul de la casa din Normandia, unde camera de filmat este folosită din mână și imaginea pornește un lied (Auf dem Wasser zu singen de Schubert).
Iată tema:
Isabelle Huppert, profesoară cincuagenară de filosofie la Liceul Paul Valéry, este căsătorită și are doi copii. Fostă militantă comunistă, timp de trei ani, la momentul Mai ’68, acum este absorbită de familie și de ocupația de a-i învăța pe elevii săi să gândească pe cont propriu.
Soțul, și el profesor de filosofie, este exact opusul: pe nume Heintz, „un nume imposibil în optica soacrei sale, n-a fost niciodată comunist, ba chiar contrariul, căci reprezintă burghezul mediu tipic atât în viața personală, cât și la locul de muncă, unde se arată pe cât de serios, pe atât de auster
Cei doi soți rămân peronalități și temperamente opuse, iar în final, după 20 de ani de mariaj, divorțează. Nici aici nu este vreun mister: dragostea este ceva care pur și simplu se consumă.
Personajul interpretat de Huppert, în ciuda faptului că se desparte radical de comunism, rămâne în siajul lui Mai ’68: temele sale de reflecție sunt legate, între altele, de Școala de la Frankfurt, desigur y compris Adorno și, dacă am reținut bine, Lyotard, adică radicalismul intelectual.
La fel, profesoara are o relație ambiguă intelectual cu un fost elev, demisionar din postul de profesor, devenit libre-penseur și practician anarhist. La un moment dat, acesta îi reproșează că rămâne în perimetrul individualismului burghez, repliată fiind asupra muncii și familiei, fără să se reverse și asupra vieții politice, publice
(Nu seamănă oare aceste reproșuri cu ceea ce am trăit noi, cei de aceeași vârstă, în timpul ultimei revoluții generaționale?)
Filmul se încheie aparent brusc: fiica eroinei noastre naște, familia (atâta cât a mai rămas) se reunește de Crăciun, în jurul bradului, la masă. Mesajul, se înțelege, este la fel de simplu: munca bine făcută, familia, o anume civilitate sunt valori perene. Cât despre anarhiștii noștri dragi, numai de bine, dar viitorul nu se întrevede...
(Și aici am avea de făcut o comparație, cu totul defavorabilă prezentului: dacă generația lui Stéphane Courtois a avut-o Annie Kriegel, care i-a însoțit pe acești revenants după Mai ’68, acum anarho-revoluționarii noștri, fie că sunt socialiști ori patriotiști, n-au decât demagogi – în sensul antic al termenului: persoane care-și împrumută vocile maselor – precum Blandiana, Liiceanu, Pleșu sau Tismăneanu, prin urmare, este de așteptat că, în ciuda unei anume reveniri, rătăcirea lor va continua.)

Târgoviște, 5 martie 2017.

CRONICA EVENIMENTELOR ÎN CURS (7)

Sâmbătă 18 februarie 2017
Ca absolvent de filosofie, mă declar înfrânt în fața realității
Ziarele, Radiourile, Internetul au fost năpădite de o puzderie de „filosofi, un apelativ narcisic desuet (căci mandarin, de conștiințe directoral) pe care azi în Lume numai Francezii și Românii, frații și surorile lor mai mici de geantă latină, îl folosesc.
Spun bine frați și surori: căci dacă la Francezi n-am auzit vreo femeie, damă identificându-se drept „filosoafă, ei, la noi, dragi tovarăși și stimate tovarășe, se poate!
Până de curând, din mai vechile generații doar Liiceanu, Pleșu și alți câțiva se identificau astfel (exceptându-i, desigur, pe cei de formație intelectuală tipologic de secol XIX – început de secol XX, precum Noica sau Cioran, și care nu erau lipsiți de o certă legitimitate).
Pentru că nimeni din generația mea (1989–1990), de pildă, nu s-a identificat astfel, am fost frapat să descopăr acest „sindrom (nu găsesc alt termen) la noua generație, despre a cărei sursă psiho-socială am o bănuială, dar când voi avea o certitudine, o voi spune.
Despre ce filosofează însă toți aceștia? Ei, cum?, despre proteste, soro...
*
Acum, la Realitatea Tv
Dialog între Geoană și Cumpănașu:
Geoană: „Adică apt combatant...
Cumpănașu: „Pe unitate !
(Ușoară ilaritate.)
B-bă, băieți, bă, atâta sinceritate?, și nouă ni se cere să fim conspirativi !...
(Cred că s-a petrecut o scurtcircuitare a liniilor frontului la Realitatea Tv: Soldatul Svejk a trecut pe nebăgate de seamă de la un Palat la celălalt...)
*
Acum, tot la Realitatea Tv
Reporter: „De ce-ați venit aici, în Piața Victoriei?
Copil: „Am venit să ne jucăm.
Mamă-de-copil: „Am venit să facem un statement.
Concluzia mea: Dacă ar inversa rolurile, cred că toată lumea ar avea de câștigat. Copilul are mai multe de transmis...
În tot cazul, așa am scăpa poate de „limba de lemn și de această reproducere a lui Ceaușescu prin sciziparitate.
*
Serialul Podul (Bron / Broen)
(Suedia / Danemarca, 2011-2015, de Charlotte Sieling, Lisa Siwe, Henrik Georgsson, Katherine Windfeld, Morten Arnfred, Rumle Hammerich.)
Un cvasi-thriller în linia artei nordice a cărui acțiune se învârte în jurul unui pod (real: Øresund).
Moartea, viața se învârt toate în jurul unui pod, a unor punți care se rup și se refac, uneori miraculos, mai ales dacă ținem seama că personajele principale ale filmului – doi polițiști – ca la oameni „plini, pe lângă defecte, și de lipsuri (vorba consăteanului meu Filipescu).
Pe Happy Channel, în fiecare Sâmbătă și Duminică. Ora este o adevărată probă de rezistență, dar trebuie să facă și lectorul un efort, fie și fizic, nu-i așa?...
*
Ultima manipulare de la postul tv de unde se recrutează ambasadori-pentru-misiuni-externe, și flaşnetă a Revoluției, ne îndeamnă să nu ne lăsăm manipulați.
Rezultatul acestui îndemn, care este o formă a „paradoxului mincinosului („sorosistii, partizani ca și noi ai popperienei „societăți deschise, ar trebui să știe ce înseamnă asta), nu este însă o surpare a logicii, ci chiar o aderență ferventă.
Ceaușescu, fii mândru: nu ne poate manipula nimeni pe cât o putem face noi înșine!
Winston Smith iubește în sfârșit pe Big Brother.

Duminică 19 februarie 2017
Coaliția pentru Familie a înțeles lecția Barnevernet

Mai multe persoane ne-au întrebat ce opinie avem despre participarea copiilor la proteste de stradă, împreună cu părinții lor.
Consecvenți poziției noastre de până acum, care sprijină exercitarea cu întâietate a autorității parentale și cere limitarea intervenției oricărei autorități extranee (în primul rând a celei de Stat) în viața de familie, credem că părinții sunt liberi să decidă în ce măsură își aduc sau invită copiii la proteste.
(Facebook, 17 februarie 2017)

Dar mai este un motiv, practic: conflictul politico-generațional, care a făcut ravagii și în rândurile sale.
Până la urmă, Nordicii aceștia seculariști și cu religie-de-Stat ne arată cum se vor înfățișa verosimil societatea noastră și instituțiile ei peste circa o generație, două.
Iată și cum Parlamentul a respins de curând un proiect de același tip, Avocatul Copilului:
*
Pascal Boniface despre: Franța, războaiele din Irak, Siria, Libia și responsabilitatea francezilor și a altora
Și, în context, despre o lume hobbesiană:

Acest paradox nu contenește să mă frapeze: membrii Consiliului de Securitate [al ONU] sunt primii care intervin fără mandat [în zonele de conflict].

Despre Emigrația franceză:

Expatriații reprezintă o realitate foarte diversă, iar faptul că prezența Francezilor în străinătate a crescut este mai degrabă un semn bun, căci aceștia sunt de cele mai multe ori avocații Franței în țările în care locuiesc, țesând legături între aceste țări și Franța. Este deci un atuu pentru Franța dacă îi ia în considerație pe acești expatriați.
Sunt unii care se plâng de ceea ce numesc o fugă a creierelor, dar marea majoritate a Francezilor rămâne sensibilă la interesele și cultura Franței. Prin urmare ei sunt o forță multiplicatoare a influenței franceze în străinătate.

Ce a descris aici autorul nu doar cu acuratețe, ci și onest? Desigur, au înțeles până și gâștele: soft power.
Unde este România în tot acest peisaj? Tot acolo, adică: nicăiri...
*
Bătălia generațională: faza cu memoria și istoria
Una dintre culmile ridicolului a fost atinsă de ziarul pornografic Adevărul, specializat în amalgam istorico-memorial și, între altele, flașnetă a holocaustiștilor.
De această dată nu este vorba nici de Mata Hari vânătoare de securiști precum Ramona Ursu, nici de plagiatoare de provincie la tema „reeducării precum Olimpia Man, ci de comparații halucinate legate de „fenomenul Pitești.
Copii, hai să vă spun una direct, de la obraz, adică ceva care se pierde ușor și se recâștigă cu greu odată ce-ai pierdut:
„Da, noi trăim într-o societate de tip post-Pitești, iar oamenii aceia, pe care îi stigmatizați astfel, trăiesc și ei între două lumi: una care n-a murit, iar alta despre care se poate spune că nu s-a născut cu adevărat niciodată, căci nu a avut din ce: viața, societatea, moravurile nu sunt chiar Pasărea Phoenix, nu renasc din nimic și cu atât mai puțin din scrum.
Dar pentru că sunteți la o vârstă tânără, deșteaptă și care le știe pe toate, când veți ieși cumva din crize și vă veți șterge clăbucii-spume de la gură, ca unii majori ce sunteți – deci lipsiți de circumstanțe atenuante – faceți bine și întrebați-vă cu ce sunteți mai buni decât părinții, bunicii voștri dacă dați semne nu doar ale aceleiași afazii post-comuniste, ci chiar ale unei „spălări pe creier care nu-și poate lua de alibi ceea ce generațiile anterioare ar putea face, dar nu o fac: comunismul totalitar.
Think about it!
Ceaușescu, trezește-te, căci acum nu ne mai spală nimeni pe creier, o facem singuri: metodic, cu entuziasm și fără cale de întoarcere!
*
Spre un reset în relațiile cu Rusia?
(„Atlantismul e mort, dar stafia sa umblă încă în căutarea unui trup.)
Spre o politică externă către toate azimuturile?
(Aceasta este o sarcină cu mult mai complicată, căci presupune o anume forță. Ultimul stat care a încercat așa ceva a fost... Turcia. Și a eșuat.)
Rămânem pe recepție.

Luni 20 februarie 2017
Am mai spus, reiau:
„Cazul Gafencu, istoria și memoria
Dincolo de istorie, ea însăși disputată din motive politice, lecturile memoriale sunt și ele diferite, din aceleași motive sau pur și simplu din necunoaștere (ceea ce nu este deloc o scuză).
Pe de o parte, avem una „holocaustistă și „anticomunist-antifascistă, care dorește fie damnarea în eternitate, fie aruncarea în uitare a memoriei unei părți a victimelor comunismului, unele dintre ele exemplare, ca în cazul de față.
Pe de ală parte, avem o lectură națională, patriotică, pe scurt: particularistă.
În ce mă privește, voi privilegia o lectură universalistă, care, așa cum am arătat în cartea mea, poate fi documentată istoric.
Ea constă în: solidaritate umană, compasiune, iubire pentru aproape, sacrificiu de sine – valori general umane, nu predicate, ci practicate în condiții extreme.
*
Un mesaj simplu pentru revoluționari: ministrul de externe al Finlandei face politică
Călin Popescu Tăriceanu:

Ministrul de Externe al Finlandei Timo Soini a căzut în capcana dezinformărilor care au fost răspândite în spațiul european cu privire la deiziile Guvernului României.
(Facebook, 19 februarie 2017)

O aserțiune ca a noastră ar putea părea de nivelul rubricii „Din puțul gândirii, dar noi exact aici suntem, la nivelul orwellianului 2 + 2 ≠ 4.
Fiind un stat mic, Finlanda nu se putea ralia, prin ambasadorul său, plutonului celor şase ambasade („Six Eyes) – ba chiar, din același motiv, nici n-a fost întrebată ce părere are: părerea ei nu contează.
Să eliminăm o neînțelegere, pe care Tăriceanu nu o poate elimina: toate cancelariile străine au înțeles ce se întâmplă în România, singurul joc fiind: cum să ne facem că plouă și să tragem un oarece profit.
Cazul este cumva „de școală, căci arată cum partenerii din UE își dau la gioale în văzul lumii (încercați doar să vă imaginați ce se întâmplă în culise!) şi încearcă să profite, să marcheze în contra unui Stat aflat în dificultate. Este o încălcare flagrantă a regulilor diplomatice, dar dacă un Stătuleț ca Finlanda o face, înseamnă că poate; și o face.
Iată de ce o reacție, fie și izolată, ca cea a lui Tăriceanu, este binevenită. Eu presupun că e tot mâna lui Meleșcanu, dar nu am nici o dovadă în acest sens.
La temă, am mai spus-o, o repet:
Problema reală, internă, nu este în ce direcție se îndreaptă România – ea a fost și a rămas greșită, după cum populația o spune constant în toate sondajele – ci în ce direcție se îndreaptă Revoluția, iar aceasta este cu mult mai periculoasă, căci purtată de pulsiuni distructive, nihiliste, se îndreaptă către Neant.
*
Scopul Revoluției scuză mijloacele
Emilia Șercan:

O știre în jurnalul Digi24 îl laudă pe Marilen Pîrtea, rectorul Universității de Vest din Timișoara, despre care se spune că este „deputatul care face voluntariat în Parlament pentru că își donează salariul către Fundația Universității de Vest din Timișoara. Însă nici vorbă în știrea Digi24 despre faptul că Marilen Pîrtea este un plagiator jalnic.
(Facebook, 19 februarie 2017)

Iar dacă acuza vine de la jurnaliști angajați în această bătălie apocaliptică, nu mai e nevoie de vreun desen.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (1)
Cazul: „animale bolnave.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (2)
Cazul „animale politice“-cu-spume.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (3)
Una „din polul opus, ca pentru „frați inamici, „gemeni heterozigoți i tak dale:
Cazul despre demnitate cu plagiatul pe masă.

Librăria Rezistența vă prezintă o bogată varietate de titluri de carte dedicată luptei pentru libertatea și demnitatea poporului român.


*
Conflict generațional: faza cu școala
Vin de la un liceu din București, fost acolo cu o anume treabă.
În stradă, două persoane: un bătrân și cu mine, fiecare în drumul lui.
De sus, de la una dintre clasele a IX-a, după începerea orelor, un elev – sau hai să-i zic așa – strigă către noi:

Moşilor, f__u-vă-n c_r!
*
Despre „sistem
Sunt deja sastisit de acest termen. L-am folosit și eu, ba chiar am încercat să-l definesc local, simili-sociologic, pornind de la oarecum creatorii, profitorii lui (Băsescu, alții). Azi voi spune însă ceva șocant, în linia lui Bourdieu:
Dragi tovarăși și pretini, sistemul nu există!
El nu este o entitate metafizică, ubicuă, inefabilă: este format din oameni.
Și, ca orice lucrare umană, făcută de oameni și cu oameni, el poate fi desfăcut la fel de bine cum a fost făcut – sau în alt fel.
Dar pentru aceasta, trebuie să ai și cu ce și cu cine.
Altfel, sistemul nu este decât un alibi pentru România (sau SUA, Franța) contemporană, pentru: incompetența, delăsarea, dezinteresul și iresponsabilitatea noastre. Pe scurt: pentru spiritul epocii noastre caracterizat prin decăderea, corupția moravurilor, finalmente prin corupția nostră morală.
Or în acest sens, prieteni, sistemul nu există. Noi singuri îl ținem în viață, cu: dublugândismele, inconsecvențele, incompetențele, lașitățile și trădările noastre.
*
Din nou despre „sorosism
Sunt deja sătul până peste cap și de acest termen, în ciuda faptului că acoperă o brumă de realitate, spre deosebire de ficțiuni antijurnalistice pure de tipul „agenții lui Putin în România (În linie dreaptă, Vice).
„Soros este o denumire pentru un tip de soft power american, dar nu este nici singurul, nici cel mai important.
El este, în esență, un construct mediatic care se regăsește în toate țările est-europene. Interesant este că apare acum, la spartul targului, când Soros este în lichidare (din motive de vârstă, de pierdere a influenței politice).
Prin urmare, este – și el – o fantoșă comodă a unei reacții politice locale împotriva hegemoniei americane, occidentale, care sufocă de multe ori aceste State (sau mai bine zis o parte a sistemelor lor social-politice).
Altfel spus, în loc să zici: „Americanii, Vest-Europenii fac o groază de porcării la noi, te iei de căprarul ăl mai bătrân. C-așa-i cel mai simplu, mai comod, mai la îndemână, altfel s-ar putea să te confrunți cu ceva numit hard power. Or acela nu mai este deloc o glumă...

Marți 21 februarie 2017
Un patetic soft power à la roumaine
În fapt, același „hardcore generațional suspendat undeva în viitor, precum ideologia comunistă încriminată.
Viral, adică: cu morb!
Copii, hai să vă spun un secret: voi nu aveți viitor pentru că nu aveți nici trecut și nici prezent. Nu înțelegeți? Cu atât mai rău...
Din fericire, noi nu exportăm numai de-ăștia, dar cu ce folos și într-un caz și în celălalt?
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (4)
Cazul împărătesei virgulelor.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (5)
Cazul să aruncăm în aer Gramatica.
Rareş, Iulia și profesoara lor: Şcoala Barbarilor.
*
Pitbull-ii intră în joc
Ocazie cu care aflăm și care este situația Executivului bicefal în chestiuni externe.
Îi cunosc și pe unul și pe celălalt, mi-au fost colegi (mai mari) la Filosofie.
Unul era revoluționar-şef, celălalt șeful ASC al facultății. După ce Revoluția s-a încheiat, cine credeți că a reușit mai bine-n viață, cine a fost mai dotat pentru capitalism?
Ați ghicit: prin urmare, fostul revoluționar-şef i-a cerut sprijinul fostului asecist-şef ca să profesoreze ensemble, apoi au funcționat în tandem și în politică.
Care-i morala poveștii? Nici una: e a-morală.
*
Proteste versus Guvernare: divergențe de stil
Laura Ștefan:

Pentru mine protestele sunt despre ce pot face cetățenii pentru a obliga pe guvernanți să guverneze (mai) bine. Despre cum gestionăm deciziile poliice pe care societatea le consideră inacceptabile. Și când spun inacceptabile nu spun neconstituționale, ilegale sau infracționale.
(Facebook, 17 februarie 2017)

Aflăm de-aici, în mod surprinzător, o citire în masse de următorul tip: nu, protestele nu sunt nici despre constituționalitate, nici despre legalitate și nici despre infracționalitate, pe scurt: sunt fără conținut și obiect.
Ei, dacă problema este formulată aşa chiar de o susținătoare a protestelor, mă grăbesc sa mă declar de acord. Protestatarii au cu Guvernul doar o divergență de stil, iar cum „stilul e omul, acesta se rezumă la:
„M__e PSD și „Să vă f_t în gură!
*
Filosofia securistă asupra vieții
E o constantă: o regăsim la toți, fie „patrioți (precum Nicolae Pleşiță, Neagu Cosma, Aurel Rogojan), fie „trădători (Mihai Pacepa, Pavel Haiducu, Liviu Turcu) şi se rezumă la:
„Noi suntem crema nației, dăştepții dăştepților, iar fără noi nu vă puteți descurca neam.
Mai mult, o regăsim și la cei noi-vechi precum Dumitru Dumbravă, George Maior.
Ce încearcă însă să ne transmită aceștia, apucați fiind de accese cronice de sinceritate?
Păi chiar asta:
„Dragi tovarăși și colaboratori, lumea asta în care trăim, în care muncim este din ce în ce mai nesigură. Nu mai există fidelități, alianțe, există doar interese. Este o lume a lui care pe care, în care totul se vinde și se cumpără, iar naivii și principalii, ca cel mai prost dotați pentru supraviețuire, vor fi primii sacrificați. Este o lume hobbesiană, entropică, darwinistă în care, orice ați face și cum ați da-o, nu vă veți descurca fără noi.
După un asemenea duș rece, capabil să pulverizeze nu doar idealismul, ci și cinismul cel mai tenace, nu poți decât să sfârșești prin a recunoaște acuratețea analizei. Într-o lume de acest tip una dintre soluții, şi nu printre ultimele, constă în spionaj, de aici utilitatea, necesitatea spionilor și a găsirii unui mod politic de a trata cu această lume.
Din acest punct de vedere, violentul conflict politic în care este angrenată și lumea „informațiilor este sinucidere curată, iar responsabilii noștri politici sunt asemeni unor șoferi amatori, teribiliști și inconștienți, care circulă pe contrasens.
*
Soft power à la roumaine
Nistorescu lovește năprasnic:
FDGR pe lângă Germania, împreună cu costurile aferente.
*
Meleșcanu LA DNA
Un diplomat în politica internă:
„Nu sunt specialist în drept constituțional, dar...
După o asemenea prestație, vă pot spune sigur cine va pierde bătălia politică, dacă n-ați ghicit deja.
În fine, pentru jurnaliștii patriei specialiști în drept constituțional – nu ca acest Meleșcanu! – mergeți și întrebați la Ambasade – care vreți voi, de la „Six Eyes la State altfel onorabile precum Buthan, Burkina Faso sau Trinidad și Tobago – dacă au mai auzit în Analele Dreptului, ale Politicii ca Guvernul-în-ansamblu să fie anchetat de un organ al Executivului?
Și o părere personală: dacă DNA nu a trimis duba neagră ca să ridice „hoții, noaptea ca hoții, înseamnă că decizia nu a fost suficient de dementă.
În fine, știți ce se întâmplă cu deciziile demente în politică – dacă nu ești vreun Stalin, vreun Hitler? Mai bine vă spun altă dată sau poate nu va mai fi nevoie...
*
Vidul geostrategic s-a închis
Mica repoziționare diplomatică a fost curmată?
Monney talks: „Totodată, cei doi oficiali au evidenţiat nevoia de a aprofunda dimensiunea economică a parteneriatului strategic.
Și un fel de recuperare a prejudiciului: „Doresc, în egală măsură, să subliniez importanţa asigurării unui echilibru între eficienţa actului de justiţie şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Miercuri 22 februarie 2017
Nu suntem cititori în stele, dar uneori predicțiile reușesc (1)
Nu chiar sută-la-sută, dar totuși:
„Or, ca toate promisiunile, și acesta va fi, verosimil, una de campanie.
În fapt, presupunem că după alegeri nu se va mai întâmpla nimic: partidele, cele care vor câștiga alegerile, se vor concentra asupra guvernării (sau hai să-i zicem așa), lăsând tema la o parte.
Astfel, replierea de ultim moment a PSD arată, pe de o parte, că adeziunea populistă față de solicitarea Coaliției a luat locul prudenței. (5 noiembrie 2016)
*
Cazul Flynn
Un sacrificiu în contextul luptei dintre serviciile secrete americane și noua administrație care dorește să pună șaua pe ele.
El are loc în contextul reorientării politicii externe a lui Trump, față cu discursul de campanie și declarațiile inițiale :
1) Recunoașterea unei singure Chine – care termină cu „provocările legate de Taiwan);
2) Continuarea politicii israeliene de colonizare este acum un lucru rău – față de amenințarea cu mutarea ambasadei;
3) Reinstituirea legăturii cu Japonia – denunțată anterior din pricina politicii comerciale agresive a acesteia;
4) Timida reacție la experimentul cu rachetă al Coreei de Nord şi asigurările date Japoniei, iar nu Coreei de Sud, din aceeași grijă de a menaja China, singura provocare strategică a SUA.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (6)
Cazul dezbaterii deontologice cu cei-la-cur-curați și în foi pornografice:

În primul rând, fiindcă SRI trece în vremea din urmă printr-o acută, reală sau inventată (sic!), criză de credibilitate. În mintea mult prea multor români s-a insinuat ideea că SRI ar fi un alter-ego al Securităţii (re-sic!). Un instrument de represiune, de supraveghere în masă a populaţiei (re-re-sic!). Care ascultă zi şi noapte milioane de telefoane (re-re-re-sic!). Şi care contribuie vârtos la alcătuirea la comandă de dosare de corupţie inventată ce ar fi inventate (aici nu e bine deloc: se numește pleonasm, tautologie!) de DNA doar spre a scoate din scenă persoanele indezirabile (re-re-re-re-sic!). Cred că nu e nicidecum în interesul instituţiei ca această convingere să fie amplificată (of, of, of!). (…)
Aş dori să fiu foarte bine înţeles (a-şa!). Socotesc că abuzurile instituţiilor de forţă ale României se cuvin cu promptitudine dezvăluite (nu!). Fireşte, în cazul în care ele există (aşa mai merge!). Nu cred însă că au căderea morală să o facă hiene de presă. Inşi compromişi. Aşa cum sunt Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu (Yeah!).

Dragi tovarăși şi pretini, acum să vă spună Mandea umila sa părere, dincolo de aceste cântece de sirenă:
1) În politică: ce și cum stă treaba, adică rezultatul este o combinație variabilă între interese, raporturi de forțe și comunicare (eufemism pentru propagandă);
2) În știință: nimeni nu este exclus în procesul de căutare a adevărului, prin urmare și cel mai abject personaj (cele de față se exclud, ca întotdeauna) are dreptul la cuvânt.
Compris?
*
Cică...
Explicațiile însoțitoare sunt naive.
Sentimentul meu e altul: că PSD şi aliații se aliniază în dispozitiv de luptă, de aici mutările de piese grele (ba chiar și de armament) în tabloul Guvernului, locul din care se va duce lupta, contraofensiva (Parlamentul nu este decât adjuvant). O excepție: propunerea de la Justiție, cu care a fost închisă gura tuturor criticilor.
PSD care, de altfel, este singurul partid autentic – structurat în profunzime, dotat pentru supraviețuire – nu uită și nu iartă.
Dar motivul principal se află în chiar logica situației, anume că nu are de ales. Iar băieții şi fetele aceștia par să fi învățat lecția: nu poți duce o luptă politică din spatele scenei, cu fantoşe, sperând ce, să câștigi meciul cu arbitri, făcând gazonul fleaşcă, oprind instalația nocturnă?
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (7)
O poveste cu USR Sector 5:
Cazul să-i alungăm pe nefericiții străzii, care mai ascultă şi Fuego, căci deranjează somnul cel de moarte al tovarășilor oameni ai muncii de la orașe.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (8)
Cazul „Case Closed.
*
Portrete de revoluționari ai nihilismului (9)
Dana Gîrbovan:

În urma mai multor solicitări din partea presei, reafirm public ceea ce am spus și altor jurnaliști care mi-au cerut un punct de vedere: nu voi fi eu nominalizarea pentru funcția de ministru al justiției deoarece, judecător fiind, nu pot ocupa o asemenea funcție.
Confirm faptul că am avut o întâlnire cu premierul Sorin Grindeanu în cadrul căreia am discutat și (sic!) aspecte ce privesc buna funcționare a justiției și care au fost cuprinse inclusiv în „Memorandumul privind justiția. Am găsit din partea premierului o deschidere privind rezolvarea problemelor din justiție și aștept din partea viitorului ministru o colaborare institutională eficientă pentru implemetarea soluțiilor incluse în Memorandum.

Cazul scurtcircuitului de roluri. Și nu oricum, ci „memorandist.
În traducere locală: să ne întâlnim cu politicieni în calitate de persoane private dar să ne despărțim de ei în calitate de președinți de asociație de magistrați.
*
Nu suntem cititori în stele, dar uneori predicțiile reușesc (2)
Chiar sută-la-sută:
„Cum se liniștesc apele, primarul Iașului va afla ce face un partid structurat în profunzime şi condus de la centru cu o mână de fier cu disidenții sociologici în perioade de criză. Dacă nu știa...
(Facebook, 13 februarie 2017)
*
Epilog
Pentru că văd că rătăciții, copiii noștri s-au întors oarecum la casele lor, mă retrag și eu, ca Maurul, în cocioaba mea.
Greul de-abia acum începe, dar n-au decât să se descurce: exact ca niște oameni mari.

București, 22 februarie 2017.