Mircea Stanescu

HOLOCAUSTIȘTII: NOMENCLATURIȘTI ȘI SECURIȘTI DE BINE

Sursa: site-ul FCER
Sorin Iulian (născut Silberstein Iulius), ofițer de Securitate, este (încă) membru al Colegiului de onoare al Institutului Wiesel, deși a decedat în... 2013. Cum s-ar zice, este nemuritor.
El a fost „în problemă încă din vremea lui Gheorghiu–Dej, activând în Securitate, la Interne și la Culte[1].
Sorin a fost și cel care l-a susținut pe Alexandru Florian în calitate de «catindat» la conducerea Federației Comunităților Evreiești din România, tentativă nereușită ce explică fricțiunile frecvente cu conducerea organizației: „Directorul executiv al I.N.S.H.R., conf. dr. Alexandru Florian, a mulţumit fostului secretar general şi preşedinte interimar al Federaţiei, av. Iulian Sorin, pentru că l-a încurajat să candideze.[2]
Avem deci un institut pentru istoria și memoria holocaustului în care director general este un activist comunist (Alexandru Florian), șef de drept-și-de-fapt un alt activist, și tot comunist (Radu Ioanid), iar în Colegiul de onoare sunt membri șeful propagandei lui Nicolae Ceaușescu (Ion Iliescu) – și șef al taților lui Ioanid, cel-cu-știința-și-tehnica, respectiv, Florian, cel cu marxism-stalinismul – și un securist-securist (Sorin Iulian).
Sursa:
site-ul Institutului Wiesel
Să tragem aer în piept și să recapitulăm: să presupunem că IICCMER, instituția corespondentă, ar avea la butoane așa: un supervizor (consilier american) și un director care au fost membri ai Mișcării Legionare (sau ai Partidului Nazist, dacă poftiți), iar între membrii Colegiului său de onoare pe fostul șef al propagandei regimului Antonescu–Sima (sau pe Goebbels însuși) și un fost membru al Poliției legionare (sau măcar al Siguranței antonesciene, ca să nu zicem chiar al SS).
Ei, cum arată această situație? Așa ne gândeam și noi...
Și ce fac tovarășii aflați la butoane pentru a acoperi această înșelătorie istorică și memorială? Se luptă, desigur, cu victimele comunismului, cu plăcuțele, statuile și denumirile de licee, și acuză de-a valma de «antisemitism»...

NOTE
[1] Pentru o prezentare generală a vieții și activității lui Sorin a se vedea relatarea lui Teșu Solomovici, la adresa: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-06-06/scandal-cu-securisti-in-comunitatea-evreiasca-din-romania.html. Pentru activitatea de la Culte, cf. Adrian Nicolae Petcu, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970–1989), în „Caietele CNSAS, Anul II, nr. 2(4)/2009, pp. 76 și 93, la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_4_2009.pdf.

[2] Cf. „Realitatea evreiască, Buletin informativ nr. 3/2010, la adresa: http://www.jewishfed.ro/downloads/congres/buletin3.pdf, p. 3, col. 2.

București, 14 august 2017.

ȘEFU’ ARE CUVÂNTUL

Sursa: pagina de Facebook a Institutului Wiesel
«Holocaustiștii» continuă să sărbătorească prin muncă Centenarul Marelui Război și se pegătesc de cel al Marii Uniri[1]. La temă, evreii din New York au un termen, Chutzpah, care denotă o combinație de înșelătorie și tupeu extrem, și care se traduce liber astfel: „să faci caca în pragul cuiva, apoi să suni la ușă ca să ceri hârtie igienică. Este o descriere exactă a ceea ce se petrece la noi.
Sosit în țară cu prilejul seminarului Negarea Holocaustului și antisemitismul, vulnerabilități ale societății contemporane, organizat de Institutul Wiesel, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA și Ministerul Afacerilor Interne (Ploiești, 1921 iulie a.c.) și al Școlii de vară a Institutului Wiesel (Surduc, Lugoj, 2427 iulie a.c.), Radu Ioanid s-a întreținut cu Marius Gangan la „TenTV Lugoj în emisiunea cu titlu de oracol a acestuia, intituată „Ora adevărului (28 iulie a.c), în cursul căreia a avut un moment artistic pentru care ținem să-i mulțumim pe această cale.
Mai întâi, ni se spune ceva despre proiectatul Muzeu al Culturii Evreilor și Holocaustului:

Ioanid: Muzeu-ăsta nu-l fac eu, eu sunt un fel de consilier al conducerii Institutului Wiesel, care crează...
Gangan: Dumneavoastră sunteți modest, ca-ntotdeauna, eu știu, da’ contribuția dumneavostră e serioasă!...
Ioanid: Vom vedea, vom vedea!...[2]

Vorba lui Jean–Jacques Goldman: il a fait un bébé tout seul !
Apoi, ceva despre angajamentele profunde ale intervievatului:

Ioanid: Eu sunt un mare... (ezită) cum să vă spun eu?, am o, am o încredere în dictonu’ fostului om politic din China, Deng Xiaoping, care spunea următoru’ lucru: „Nu ne interesează culoarea pisicii, ne interesează să prindă șoarecele![3]

Just, tovarășu!
În fine, să ne crăcănăm de râs cu „Domnul Radu Ioanid, directorul Diviziei Arivistice, de Cercetare arivistică (subl. n.) (min. 2:47–2:49) și servanții săi care se exprimă la fel de sfertodoct:

Ioanid: membri a (subl. n.) unor biserici protestante (min. 4:034:05);
Gangan: [la Washington] aveți și poze și, dac-am înțeles bine, există și filmulețe care pot fi vizionate (min. 7:578:02);
Ioanid: Noi, cei din generația mai vârstni, ca (subl. n.)să spun așa (min. 18:4618:50);
Ioanid: președenția (subl. n.) României (min. 26:4526:46) ;
Ioanid: o platformă comună la care a ajuns clasa politică româneas când (subl. n.) e vorba de abordarea trecutului (min. 27:2327:29);
Ioanid: „foarte multe adaptări a (subl. n.) acestei clădiri (min. 30:0430:06);
Gangan: invitatul meu este domnul profesor Radu Ioanid, care este directorul Direcției de Cercetare Arivistică (subl. n.) din cadru’ Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (min. 31:3631:49);
Ioanid: clasă mijlocie evreias care (subl. n.) o ducea, să spunem, normal sau confortabil (min. 37:0237:06);
Ioanid: Să ne amintim că în o mie nouă sute optâșpe (subl. n.) (min. 42:2142:23);
Ioanid: Politicienii sânt și ei oameni, sânt între ei oameni străluciți – cam puțini –, cam puțini da’ străluciți, între ei sânt oameni mediocri, și sânt și oameni submediocri (râde). Haideți să fim delicați! (râde din nou) (min. 49:1449:24);
Gangan: Întotdeauna întâlnirea cu dumneavostră este o-ntâlnire deosebită nu numai pentru faptu’ că aflăm lucruri foarte interesante și importante, ci parcă începem să vedem, să vedem (dă din mâni în jurul capului) altfel, știți, viața! (râde) Și învățăm! Fiecare întâlnire cu dumneavoastră învățăm niște lucruri (sic!), și eu vreau să vă mulțumesc pentru acestea încă o dată! (min. 49:4150:03)[4]

Mulțumim și noi pentru acest moment artistic de tip «Ursul la stabilizare»!
Ar mai fi poate de remarcat că organele-noastre-are-serioase-lipsuri, dacă nu chiar își bat joc dă dom şef de la Washington, de vreme ce nu i-au găsit decât o televiziune locală pentru a se produce în direct. Ceea ce-i păcat, zicem noi, căci este necesar ca figuri de acest tip să capete o vizibilitate națională.
Pe de altă parte, dacă șăful „diviziei arivistice (l-am re-citat pe servantul M. Gangan), adulatorul tovarășului Deng Xiaoping, ideologul prinderii-de-șoareci-fără-de-principii, a găsit de cuviință ca la circa o săptămână distanță să cuvânteze într-o foaie cu acoperire națională, înseamnă că, vorba lui Bulă, e groasă![5]
Ukaz și «linie politică», producția nu merită vreo atenție specială, dat fiind că ilustrează amalgamul cunoscut, fiind o colecție de poncife istorice și memoriale, în care autorul dă sentințe, aruncă anateme și, mai ales, dă directive Justiției ca nu cumva să se aplece asupra cazurilor care agită conștiința publică. Dar ridicolul complet îl atinge atunci când îi ia pe alții de sus că nu stăpânesc limba română (nenumiți în text, în fapt: Sorin Dumitrescu).
În fine, o întrebare decentă-şi-neretorică pentru «pompierii piromani» (acești experți care alimentează antisemitismul):
Tovarăși, când faceți amalgamul dintre critica rațională și antisemitism, acuzând de-a valma de «fascism», «legionarism», luați în calcul și că vi se poate replica în mod simetric, dar de această dată întemeiat, că sunteți propagandiști comuniști (nu prea mult) reciclați, care vă indicați imprudent mentorii (exemplu tov. Deng) ce vă arată baza ideologică a mâncării șoarecilor, precum divizionarul „arivist Ioanid, fantoşa Florian (care oricum nu contează – pe Rotman îl lăsăm să-și tragă puțin sufletul)?
Mulțumim anticipat!

NOTE

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=eFkuga9x8YI, min. 40:34–40:46.

[3] Ibidem, min. 22:50–23:14.

[4] Ibidem, locurile indicate în text.

[5] Radu Ioanid, România și politica memoriei Holocaustului, „HotNews“, 7/08/2017, la adresa: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21942420-omania-politica-memoriei-holocaustului.htm?nomobile.

București, 8 august 2017.


LECTURI NECESARE (2)

Alexandru R. Florian, Cunoaștere și acțiune socială, Editura Politică, București, 1987, 197 p., în colecția „Dezbateri Ideologice“.

Am analizat într-un text precedent o altă producție a autorului[1]. Dacă aceea era o lucrare de tinerețe, aceasta este una de maturitate, diferența fiind – nu de nivel, care rămâne invariabil același – de abordare, ca cea dintre Informația Bucureștiului și Scânteia.
Odată cu creșterea nivelului politic, de la Frontului Democrației și Unității Socialiste la Marele Partid al Clasei Muncitoare, a crescut și prețul «renumerației» (de la 4,25 la 6,75 lei), pentru un format similar de 10,5 x 6,5, iar redactorul de carte este Adrian Miroiu.
Aici trăncăneala ideologică se desfășoară pe mai multe pagini decât în anterioara, autorul făcând deja parte din armata de articulatori ai «liniei politice» – acei formulează Proșka! din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov – sarcină și privilegiu, în egală măsură. Știm azi cu precizie că nici Gheorghiu–Dej, nici Ceaușescu nu-și scriau discursurile, mai mult, că responsabili de primă linie ai regimului comunist precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau Alexandru Bârlădeanu habar n-aveau ce conținea nu doar această maculatură, ci chiar tezele care călăuzeau activitatea aparatului de propagandă.
Faptul se întâmplă pentru că propaganda reprezintă o tehnică bolșevică de păstrare a puterii și de control politic, rolul ei fiind de a deversa asupra populației acest nămol botezat «ideologic», scopul fiind controlul gândirii, iar ținta împiedicarea articulării nu doar a unei opoziții, ci a oricărui discurs deviaționist. Astfel, la fel cum organizațiile paravan («de masă») ale partidului reproduc o falsă societate civilă, propaganda creează iluzia unui dialog – de aici și titlul colecției în care publică autorul nostru –, ea fiind o „armă de luptă, Propaganda als Waffe, cum spunea maestrul ei, Willy Münzenberg: întrucât dezbaterea este lipsită de eficacitate, trebuie să distrugi orice contestare, și nu doar reală, ci și posibilă.
Lucrarea de față indică faptul că nivelul ideologic al autorului crește, de aici și ariditatea sa, diferența față de precedenta fiind ca cea între Bărăgan și Sahara (sau, dacă preferați, pentru a rămâne în același registru geopolitic: Vorkuta).
Astfel, lui Florian i se încredințează înalta sarcină să prezinte, rezume, comenteze critic clasici precum Marx, Engels și Lenin, teoreticieni comuniști ca Gÿorgy Lucács, Antonio Gramsci, Louis Althusser sau Adam Schaff, ba chiar și figuri când triste, când de-a dreptul tragice, de aiurea sau de la noi, precum Nicolai Buharin, Roza Luxemburg, Constantin Dobrogeanu–Gherea sau Lucrețiu Pătrășcanu.
Autorul își dă aici adevărata măsură într-o știință inexistentă (materialismul istoric) și o filosofie iluzorie (materialismul dialectic), rezultatul fiind o „ideologie rece (Kostas Papaioanou) numită «materialism dialectic și istoric». Exprimarea este în «limba de lemn», un limbaj-expresie al puterii cu rol de dezinformare și manipulare (Tatiana Slama–Cazacu), care întotdeauna este de luat în serios și necesită a fi tradus. Și acest lucru vom face în cele ce urmează.








«Partidul nostru» apare, conform ritualului, încă din primele pagini, apoi, după ce aproape adormisem, la p. 59 cu Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral decăzute, în fine, regulat cu alte documente ale sale, toate programatice.


















Iată cum comandantul suprem al forțelor de activiști, lumină ne e, și far pe acest drum!


În acest loc autorul nostru se face apologetul marxismului și al „mizeriei istoricismului său (Karl Popper).




Aici Florian se face apologetul revoluției comuniste, dincolo de bine și de rău, în egală măsură necesitate și imperativ moral. Și, mai presus de toate, declanșatorul colectivizării gândirii și simțirii prin „descotorosirea de întregul putregai“, exact ca la Pitești: Să scoateți tot putregaiul din voi, bandiților!


În acest loc avem o mostră de apologie a «socialismului real» și a infracțiunilor sale.




Acesta este unul din momentele, singurul de altfel, în care autorul este chiar cinstit cu cititorii săi: vorbește despre dominația totalitară și rolul de instrument de putere pe care propaganda îl are într-un asemenea tip de regim.




În acest moment, în care ni se vorbește despre teoria revoluției și/sau tranziției, este vorba pur și simplu despre teroare și întregul cortegiu de acțiuni ce urmează preluării puterii de către revoluționarii de profesie care vorbesc în numele clasei muncitoare: naționalizări, colectivizări, distrugerea dușmanilor, a vechilor clase și a vechii ordini botezată «burgheză».


Propagandistul nostru ne spune că teroarea totalitară este o necesitate ale cărei excese, odată ce nu mai este nevoie de ele, sunt denunțate drept «birocratism».






Ideea pe care Florian o are despre istoria României este o preluare a ultimului viraj al «liniei politice» a ceaușismului cu privire la înfrângerea reacționarului regim burghez: insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944 (pentru înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere, cu scopul de a evita ocuparea țării de către sovietici și comunizarea ei); rolul determinant al PCR în acest proces (pentru dorința Regelui și a conducătorilor PNȚ, PNL și PSD de a evita să intre în coliziune cu sovieticii, PCR fiind un partid marginal, lipsit de bază socială, care nu avea alt sprijin decât trupele sovietice, de facto de ocupație); lupta împotriva forțelor reacționare, fasciste și rasiste ale burgheziei (în fapt, distrugerea oricărei opoziții). Și ea se încheie, la fel de ritualic, cu un citat din gândirea Marelui Cârmaci.


Iată ideea pe care autorul o are despre colectivizare: un proces treptat realizat prin convingere și adeziune – entuziastă, cum altfel? În fapt, exproprierile în vederea etatizării proprietăților rurale au început brutal cu deposedarea marilor proprietari, în 1949, operațiune desfășurată într-o singură noapte prin arestarea lor și a familiilor lor și trimiterea la Canalul Dunăre – Marea Neagră ori dislocarea în alte localități rurale. Apoi, au continuat cu tactici la fel de brutale asupra țăranilor fruntași, numiți «chiaburi», până în 1952, fapt care a declanșat revolte sătești ce au alimentat grupurile de rezistență armată din munți. De la moartea lui Stalin și până după Revoluția maghiară ritmul colectivizărilor a scăzut, din rațiuni mai generale legate de tactica de ansamblu a regimului, țăranii mijlocași și codași fiind împovărați cu «cotele obligatorii», care aveau ca scop să-i facă să renunțe la proprietăți. În fine, între 1959 și 1962 din nou, cu tactici combinate, dar preponderent brutale.










Să vedem acum ce idee are eroul nostru despre social-democrație: mai întâi, avangardistul bolșevism a depășit decadenta social-democrație burgheză pentru că ea avea marele păcat de a cita din propriile documente-program ca din Biblie. Apoi, grupările social-democrate sunt numite «secte», apelativ care maschează faptul că secta fanatică a revoluționarilor de profesie reprezentată de bolșevism se instituie în dogmă unică de factură similireligioasă în interiorul stângii politice tradiționale și duce împotriva social-democraților o luptă ireductibilă (ca «socio-fasciști»). În fine, această teorie radicală, care este aplicată brutal celor cu care se află în clivaj politic, este apanajul unui grup de inițiați care cugetă, transmit sarcini maselor și urmăresc aplicarea lor.
Ar fi de spus apoi că social-democrații de la noi, cei adevărați, grupați în jurul lui Constantin (Titel) Petrescu, au făcut ani grei de pușcărie politică, iar mulți dintre ei au pierit acolo, unii, precum Ion Flueraș, în torturile din „demascări“.
După 1990, activistul ceaușist Florian, apropiat al lui Ion Iliescu și, apoi, al lui Adrian Năstase, a devenit un social-democrat de marcă: cercetător la Institutul de Teorie Socială, o instituție de prezervare a activiștilor comuniști post-„Ștefan Gheorghiu (1991–1999); apoi, secretar ştiinţific la Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie și Institutul Social–Democrat, organizații de mase ale PDSR/PSD (1999–2001) și, în același timp, profesor la SNSPA, «Sorbonica» de reciclare a fostelor cadre ale nomenklaturii (1998–2000), unde a fost coleg cu redactorul Adrian Miroiu; încă, director ştiinţific la același Institut Social–Democrat (2001–2004); în fine, profesor la mercantilist-burgheza Universitate Creștină „Dimitrie Cantemir[2], condusă de un alt social-democrat creștin post-decembrist, fostul refugiat comunist iugoslav în România lui Gheorghiu-Dej, în timpul schismei sovieto–iugoslave (a se citi: stalinist), Momcilo Luburici.










Spre deosebire de precedenta producție, cea de față este cu mult mai bine editată, așa încât dispar complet dezacordurile și mare parte dintre cacofonii. Nu toate însă, întrucât conștiința socialistă este cacofonică prin definiție. În fapt, lucrarea chiar debutează cu una dintre ele: „Epoca contemporană, care se repetă întrucât este ritualică, și continuă cu altele inedite precum „că cunoașterea și „politi conducătoare (de altfel, un foarte potrivit lapsus revelator).


Notele sunt și ele mai bine îngrijite, însă nu trec nici de această dată de exigențele formale ale unui aparat critic științific. În fapt, nici nu este nevoie, căci lucrarea nu are nici cea mai mică legătură cu știința. Prin urmare, nu se spune Idem, ci Ibidem în cea de-a patra notă, pentru autorul și titlul din cea de-a treia notă, iar repetarea autorului în notele 11 și 13, respectiv 25 și 26, ar fi fost corect redată prin Idem.
În fine, acesta fiind omul, și aceasta producția lui de dinainte de 1989, nu ne putem decât declara de acord că este persoana cea mai calificată să ocupe postul de director al unui institut guvernamental care nu are nici o consistență proprie, căci rolul său este dublu: să țină în șah revendicările legitime ale victimelor comunismului și să reprezinte o interfață de hard power cu autoritățile americane și israeliene. Căci, din nefericire, nu despre memoria victimelor nazismului/regimului antonescian este vorba aici, ci despre instrumentalizarea ei în scopuri politice, deopotrivă interne și externe. Iar faptul că România este singura țară din lume care are o instituție de acest tip, corespunde absenței politicilor veritabile cu privire la memoriile comunismului și nazismului/antonescianismului, și rolului cvasinul pe care îl joacă pe scena europeană și internațională.

NOTE

[2] Cf. CV-ul său la adresa: http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.

București, 27 iulie 2017.

CUM ESTE PLĂTIT HOLOCAUSTISMUL

Conform declarației sale de avere, Alexandru Florian a încasat anul trecut circa 25.200 de euro, ceea ce reprezintă 2.100 de euro pe lună. Totodată, are în conturi circa 45.000 de euro, dar este de luat în calcul că trudește pe acest tărâm de la începutul anilor 1990[1].
El adună fonduri de la institut (ca director și șef de proiect) și de la Universitatea (creștină, desigur!) Dimitrie Cantemir (ca profesor și membru al Fundației Europene cu același nume, o instituție care, dat fiind numărul covârșitor al ofițerilor superiori, activi și în rezervă, printre membrii săi de bază și de conducere, seamănă mai degrabă cu o unitate a MApN[2]).
Pentru comparație, un profesor începător din Franța primește 1.600 de euro pe lună, iar unul cu vechime de 10 ani, 2.300 de euro[3], în timp ce la noi salariul unui debutant este de 2.045 lei (445 euro)[4].
Pentru munca (hai să-i spuneam așa!) ingrată pe care o desfășoară, am spune că directorul nostru primește puțin, dar se vede că acesta este prețul d-sale.
Pe de altă parte, dat fiind că tinerii profesori veritabili de-abia își târăsc zilele, numai din salariul său de la Guvern ar putea fi plătite trei salarii și jumătate, iar din tot ceea ce câștigă, circa cinci.


*
Conform declarației sale de avere, Adrian Cioflâncă a încasat anul trecut circa 28.540 de euro, ceea ce înseamnă 2.380 de euro pe lună, astfel că îl bate pe Florian. Fiind însă mai recent în pâine, el nu are nimic în conturi, ba chiar deține un împrumut de 57.000 de euro pentru apartamentul cumpărat în 2011[5]. Să nu-i ducem însă grija, căci are de unde plăti!
El adună fonduri de la CNSAS (ca membru al Colegiului), de la Institutul „A.D. Xenopol (cercetător), de la Centrul pentru Studiul Evreilor din România (ca director), de la Asociația Teatru 2.0 (pentru documentare) și de la Fundația Gheorghe Ursu (premiul acordat „pentru activitatea de cercetare istorică lucida, desfasurata cu o (sic!) talent analitic, tenacitate, curaj si o constiinta civica exemplara, a fenomenului totalitar din Romana (re-sic!) – atit de dreapta cit si de stinga – in toata complexitatea lui(re-re-re-sic!)[6].
Pentru comparație, salariul unui cercetător la Academia Română, cu vechimea lui Cioflâncă, este de 2.041 lei (445 euro).
Pentru munca depusă (hai să-i spuneam și acesteia tot așa!), întrucât e o diferență de calibru față cu Florian, cam acesta este și prețul lui.
Pe de altă parte, dat fiind că tinerii cercetători veritabili de-abia își târăsc zilele, la fel ca profesorii, numai din salariul său de la CNSAS ar putea fi plătite două salarii și jumătate, iar din tot ceea ce câștigă, circa cinci și jumătate.



NOTE

[2] Cf. pagina Fundației la adresa: http://aseu-dimitriecantemir.org/.

[3] Mulțumim Ancăi Irina Lubenescu, cea care ne-a comunicat informația.

[4] Mulțumim lui Marius Boitan, cel care ne-a comunicat informația.


[5] Cf. pagina Fundației, la adresa: http://gh-ursu.ong.ro/activitate.html.

București, 25 iulie 2017.

CE MAI E NOU ÎN MATERIE DE ISTORIE, MEMORIE ȘI UTILIZAREA LOR?

Emmanuel Macron și-a atins limitele „gaullo–mitterandismului: invitarea lui Beniamin Netaniahu la comemorarea de la Vél d’Hiv (în fapt, o chestiune franco–franceză, nu israeliano–franceză), nefericitul amalgam între antisionism și antisemitism și apelativul „Dragă Bibi (de ce oare nu i-a spus și lui Vladimir Putin „Dragă Volo?). Timp în care dragul de Bibi se opune oricărui acord de pace cu palestinienii aflați sub regimul de ocupație și continuă politica de colonizare în Teritorii. Apoi, de la Paris pleacă direct la Budapesta ca să-l întâlnească pe Viktor Orbán.
Sursa: AFP
La rândul său, Orbán continuă campania anti-Soros cu scopul de a-și lărgi spațiul de manevră în politică: intern, îl deranjează pentru că Fundația și Universitatea magnatului sunt un creuzet secularist, cu care ideologic se află în clivaj. Extern, pentru că are permis să acționeze de la însuși Donald Trump. S-a ambalat însă atât de tare, încât operațiunea a luat o certă tentă antisemită (a se vedea referința la rolul politic „strălucit“ jucat de Horthy și afișele cu Soros ce par desprinse din caricatura gen „Der Stürmer) și care, pe bună dreptate, l-au speriat pe ambasadorul israelian la Budapesta.
Acestuia din urmă i s-a spus însă „la loc comanda: a fost momentul în care între Netaniahu și Orbán s-a realizat o convergență de interese care are ca nucleu politic central islamofobia (a unia față cu palestinienii, a celuilalt față cu refugiații). Faptul este însă explicabil, căci o bună parte dintre cei mai înfocați proisraelieni sunt antisemiți sadea, situație valabilă în Europa ca și în SUA. Al doilea element, și acesta este decisiv pentru trimiterea ambasadorului la culcare: Bibi are nevoie de Orby (și de întreg grupul Vișegrad) pentru a se opune instituțiilor UE, deranjate de politica sa brutală în Teritoriile Ocupate, și nu pentru că aceste instituții ar face nemaipomenite fapte de vitejie pe tărâmul apărării palestinienilor persecutați, ci pentru a le reduce complet la tăcere.
Astfel, cei care instrumentalizează lupta împotriva antisemitismului s-au aliat cu antisemiții.
Ce mai e nou pe la noi?
Odată cu alianța israeliano–ungară (și israeliano–vișegradiană) a murit și ideea unui Centru regional pentru combaterea antisemitismului, proiectat în genere pentru Europa de Est, dar orientat în principal împotriva politicilor memoriei din Ungaria.
În concluzie, nici la holocaustism nu suntem primii pe clasă în Europa de Est, deși avem o instituție unică nu doar în Europa, ci în lume, care asemenei unei fabrici trebuie alimentată cu ceva. Așa că i s-a dat voie să mai vâneze ceva plăcuțe, denumiri de licee și statui de „fasciști. Dar nu prea multe, ci așa, ca să împăcăm capra israeliano–americană cu varza memoriei și istoriei. Pentru că, vorba-ceea: precum în orwelliana Oceanie, și acțiunea și reacțiunea emană de la același centru...

București, 25 iulie 2017.